Era plăcut afară, neobișnuit pentru perioada aceea. Era decembrie 1989, cam pe 15, dacă nu mă înșel…
Eu plecasem acasă de la facultate, începea vacanța. Auzisem ceva la Radio Europa Liberă, acasă la mătușa și unchiul meu care locuiau pe „Mașina de pâine” în București, la care am stat în prima parte a anului întâi, despre niște mișcări pe la Timișoara, dar Timișoara era departe, nu prea înțelegeam ce se întâmplă, Ceaușescu era nemuritor, eu eram tânără și nu voiam decât să plec la ai mei, la Pitești.
Am luat deci trenul care s-a târât cel puțin 3 ore până în gara piteșeană…
Lumea era cernită și cam tristă, ghemuită prin vagoane. Nimeni nu vorbea. În tren nu era cald, dar… când era?
Am ajuns acasă. Au trecut câteva zile… Mă întâlneam cu prietenii, încercam să îmi trăiesc vacanța și, la un moment dat, lumea a luat-o razna.
Ceaușescu a fugit. Eram uluită. Primul telefon de după fuga lui a fost de la Octav Paler care mi-a spus că acesta este primul telefon pe care îl dă și că-l dă pentru a-mi spune că mă iubește… Era fericit, exuberant, și eu la fel.. Nu-mi venea să cred, totul se petrecea într-un ritm aiuritor în jurul meu.
Apoi, a doua zi, pe scaunul de la coaforul din centru, am văzut la televizor ce se întâmpla în București. Era război.
Se trăgea. Lumea din coafor se uita, foarfecile rămăseseră în aer… Nu mai țin minte mare lucru, repet, știu că am spus că merg la gară. Merg la București. Nu mai țin minte nici dacă i-am anunțat pe ai mei, cred că nu…
Pe vremea aceea, ne coafam permanent, așa se numea, un fel de ondulare a părului care ținea câteva luni… Era permanentul lejer, și permanentul creț, mai agresiv.
Eu eram cu bigudiurile în cap și i-am spus doamnei să mi le scoată. „Dar nu e gata, nu s-a prins soluția de permanent”. „Nu-i nimic, plec așa.”
Arătam ca o oaie plouată și vopsită în roșu. Un dezastru de care azi mi-ar fi rușine, dar care nu cred că a influențat Revoluția Română și nici ce a urmat.
Am ajuns la Gara de Nord și am trecut pe sub pasaj la Polizu, acolo unde eram studentă, acolo unde fusesem și soldat la o adică, deși unul ratat și complet năuc.
În pasajul Gării de Nord erau filtre ca acum la aeroport și, în cutii mari, erau aruncate brichete, forfecuțe, cuțite, pile de unghii, pe care soldații români și voluntarii le luaseră de la oameni.
Am urcat în grabă scările și am intrat în facultate. Acolo m-am întâlnit cu mai mulți colegi și cu prietena mea, Cami, care venise și ea să… facă ceva. Ce?
Nu știam. Voiam doar să fim acolo… să fim la nevoie. Să existăm, să facem ceva!
Așa că ne-am dus la tovarășa căpitan cu care avusesem de-a lungul scurtei mele armate destul de multe conflicte legate de reguli pe care eu nu le respectam și nici nu le înțelegeam și despre care am și scris aici.
Ne-am dus la ea și i-am spus că vrem să apărăm facultatea. De cine? Nu aveam habar. De teroriști, nu-i așa? Și din biroul acela plin de cadre militare am primit două arme de foc.
Eu, cu buclele arse de soluția de permanent și Camelia, cu ochii ei imenși, albaștri și puri. Eram două prietene care aveau sentimenul clar că sunt utile, că e nevoie de ele. Două fete care nu voiau să stea acasă, din entuziam, din certitudinea că ele două și alte milioane puteau schimba istoria care păruse de neschimbat cu doar câteva zile înainte.
Ne-am dus în bibliotecă, la demisol. Am stat acolo printre cărți, apărând… ce? Tomurile cu reacțiile chimice și fenomenele de transfer? Bucoavnele cu primele experimente din laboratoarele de chimie? Formulele matematice? Ce voiam să apărăm? Nu știam, știam doar că voiam să stăm cu arma în mână apărându-ne și apărând ceea ce eram: două tinere care voiau un viitor mai bun.
După ce s-a lăsat seara și vacarmul a încetat, haosul s-a liniștit, iar tăcerea grea s-a așezat în bibliotecă, noi două, printre rafturi, priveam strada prin lucarne. Treceau troleibuzele pe strada Polizu, iar noi, la fiecare motor și uruit, ne întrebam speriate ce se întâmplă și cine va coborî din ele.
Ne speriau troleibuzele! Când ne-am dat seama că suntem două prostuțe inutile și că nu aveam cum, chiar în caz de atac, să facem ceva, fiindcă ne era frică de arma din dotare ca de teroriștii înșiși, am plecat amândouă la Camelia, tocmai în Baba Novac, după ce am predat armamentul, desigur. Nu mai știu cum am ajuns în celălalt capăt al Bucureștiului, cred că cu troleibuzul:), dar ne-au găsit zorii vorbind despre viitor. Oh, Doamne!
Mi se amestecă amintirile în minte. Nu mai știu decât că a nins, că a început să fie frig și că cenușiul acelei perioade nu a dispărut multă vreme din fața ochilor noștri. Dar eram liberi și urma să fim fericiți. Numai că mai aveam de așteptat. Peste doar câteva luni aveau să vină minerii…
