Da, am fost soldat. Am făcut câteva luni de armată în toamna lui 1989, în anul întâi de facultate.
Cum am început şcoala, cum am primit o uniformă din aia adevărată şi bocanci. Unul chiar avea un mic cui în talpă pe care nu-l simţeam mereu, mă înţepa doar când călcam într-o parte…

În fine, nu ştiu, peste noapte, dintr-o fată venită de la Piteşti care se coafa permanent la coaforul din centru (nu râdeţi, permanentul era the shit), ajunsesem acest soldat de bază al Armatei Române. Halal!
Nu înţelegeam ce caut eu în treaba asta, nu pricepeam ce am de făcut şi totul mi se părea o joacă. De fapt, un joc. Mi se părea că sunt într-un film şi că joc în figuraţie. În consecinţă, aşa mă şi purtam.
Aveam instrucţie o zi pe săptămână şi mergeam cu tramvaiul spre locul de desfăşurare. Mă aranjam de dimineaţă, mă îmbrăcam cu greu, materialul din care era făcut uniforma mi se părea ţepos, aspru… Culoarea mă omora, mă ştergea cu totul din oglindă.

Aşa că, înainte să plec din casă, după ce mă îmbrăcam şi mă încălţam cu grijă, îmi rezervam câteva minute să mă machiez. Îmi luam trusa şi foloseam farduri pentru ochi din nuanţele de mov şi  rujuri de toate culorile, plus creioane dermatografe (aşa se numeau eye linerele din acea vreme).
Aşa plecam, machiată exagerat, ca să fiu observată pe stradă, să ies din kakiul acela… Oricum în acea perioadă machiajele erau foarte colorate, iar în mintea mea mă vedeam ca în imaginea alăturată, în niciun caz într-o cazarmă cenuşie…

Ajungeam cu tramvaiul la Politehnică unde se desfăşura instrucţia de teren şi lecţiile despre armele chimice.

Ne adunam noi, fetele, în uniformele alea kaki (cred că de aia mă uit aşa paralizată pe canapea la serialul Povestea slujitoare), într-un amfiteatru unde învăţam despre ce poate face o armă chimică şi ce trebuie să ştim despre ea.

Într-o zi a plouat. Mult. Tare.
Am dat să ies din casă, m-am uitat pe geam, m-am uitat apoi spre umbrela mea mov. Am ezitat. Să o iau, să nu o iau… Am bufnit a neputinţă şi am luat-o. În ziua aia nu a mai avut loc instrucţia de pe teren. Erau doar ore de “arme chimice” în amfiteatru. Şi, cum plecasem târziu de acasă, am ratat începutul orei. Ploua tare. Am deschis uşa amfiteatrului, am strâns umbrela, am scuturat-o şi am dat să intru. Tovarăşa căpitan s-a uitat încremenită la mine.
– Ce faci, soldat? m-a întrebat. Ce e cu umbrela asta?!!
– Păi, plouă, am răspuns eu tâmp.
– Cuuum?- a şuierat ea de s-a auzit în toată sala. Soldatul român nu foloseşte umbrela! Şi ce e cu rujul ăla??!! Soldatul român nu se dă cu ruj!
– Păi… afară plouă… am zis încă o dată convinsă că nu auzise… Şi rujul e foarte frumos!…

Tovarăşa a dat scurt ochii peste cap. Colega ei de la catedră s-a repezit să-i dea primul ajutor. În sală, rumoare…

Nu înţelegeam. Ce făcusem?
Nu era un joc, nu toţi ne jucam de-a armata, de-a bunăstarea, de-a fericirea? Numai eu înţelegeam asta?
Am plecat după ore. M-am suit în tramvai, mi-am luat bilet, m-am aşezat pe un scaun frântă. Mă înţepa cuiul din talpă, rujul mi se ştersese… Eram la pământ. Mă duceam la cursuri în sediul Facultăţii de Chimie, de data asta..
În picioare, lângă mine, un ofiţer mă privea insistent. Eu pe scaun, el în picioare. Mă gândeam… poate arăt bine şi rujul o mai fi pe buze… Ofiţerul, aproape de staţie, mă abordează şi mă întreabă:
– Soldat, nu ştii că regula e să dai locul unui superior în tramvai?
Parcă auzisem de regula asta, nu eram sigură… şi oricum mi se părea ciudat… Omu era bărbat în toată firea, tânăr, chiar sexy aş fi zis. Eu… nici eu nu eram de colea. Başca machiată, dată cu ruj şi posesoare de umbrelă mov.
– Ba…cred că da, am îngăimat eu nefericită.
– La ce facultate eşti? Hai la comandament.
Am coborât convinsă că e cea mai proastă zi din viaţa mea şi am mers la comandament.
Tovarăşele şi-au dat iar cu palma peste frunte când m-au văzut.
În fine, bine că a venit Revoluţia repede, că mă băgau la carceră.