Jurnalist, dream catcher și scriitor la caia.ro, Ana-Maria Caia este mama a doi copii. Anais, fiica ei, trece în clasa a VIII-a. Ana-Maria este o voce care se aude și în social media și în afara ei, spune lucrurilor pe nume, fiind un influencer foarte respectat. Om educat și dus mult la școală, Ana-Maria are câteva puncte de vedere mai mult decât pertinente legate de școală.
Mamele, prin definiție, sunt cele mai prezente și mai atente persoane din viața unui copil. #mamecuclasa e o campanie editorială despre cum sunt văzute școala și educația de diferite femei din diferite domenii, toate mame, 10 la număr.
#mamecuclasa este campania #peopleperson pentru acest început de toamnă. Femeile pe care le aduc în fața voastră sunt mame cu un copil, doi sau trei, elevi la școli de stat sau private, românești sau nu, din România sau din afară.
Cum a fost prima ta zi de școala, ce amintire specială ai din acea zi?
Îmi amintesc un stejar uriaș din curtea școlii, pe sub care defilam cu un clopoțel în mână, alături de un băiețel pe nume Toni. Eram boboceii care dădeam semnalul că școala a început. Mulți copii, mai mulți decât văzusem eu vreodată, cea dusă la grădiniță vreo 3 zile în toată viața. O clasă cu huse roșii pe bănci. Un băiețel care s-a uitat lung la mine când am intrat pe ușă și mi-a pus piedică. Piedica aia a fost, probabil, primul meu contact cu realitatea. Știam să scriu, să citesc, să socotesc, rupeam franceză binișor, știam alfabetul chirilic și cântam Ceata lui Pițigoi la pian. Mă simțeam destul de sigură pe mine când am căzut de la piedică.
E locul în care înțelege comunitatea, cu bunele și cu relele ei, în care învață, dincolo de informații, cum să se poarte cu oameni diferiți, în situații diferite. Avem o înțelegere între noi, să nu vorbim despre ce se întâmplă acolo ca bârfă, ci să ne întrebăm, tot timpul, în orice situație de ce se întâmplă ce se întâmplă.
Cum a fost prima zi de școala a copilului tău? Ce ai simțit?
Sincer, n-am fost prea fericită, mama mea plânsese de fiecare dată când una dintre fiice începuse școala. Eu n-am plâns, nici ea, dar nu cred că eram foarte fericite, niciuna dintre noi. Știam că ne pierdem din libertate, că ni se va cere o adecvare la un anumit fel de a vedea lumea. Din păcate, am mai spus asta, copiii noștri pleacă de acasă din secolul 21 și ajung la școală în secolul 19. Și asta poate fi cel puțin incomod.
Apoi, m-am simțit puțin vinovată, mama m-a ținut acasă aproape tot timpul în clasele I-IV, a fost o nebunie în conspirație cu învățătoarea, mă duceam din când în când la școală, dar nu cât să fiu școlar înregimentat. Asta mi-a dat un start extraordinar în viață, pentru că am putut citi enorm, am putut merge în ritmul meu, am putut învăța ce-mi place, am putut scrie, cânta, am învățat să învăț singură. M-am simțit vinovată că n-am putut face și eu sacrificiul ăsta pentru fiica mea. Una peste alta, lucrurile s-au așezat destul de bine pentru că a avut două învățătoare minunate.
Ce relație are copilul tău cu școala, ce spune despre ea când vine acasa?
Anais trece în clasa a VIII-a, deci e mare. Love&Hate e totul acum la ea, dar ȘCOALA cu majuscule nu există, de fapt. Există profesori pe care îi adoră și profesori care nu-i plac. Există oameni mari în școală care cresc cu drag oamenii mici pe care îi au în grijă și, pentru fiica mea, ei sunt motivul pentru care se duce la școală. E locul în care înțelege comunitatea, cu bunele și cu relele ei, în care învață, dincolo de informații, cum să se poarte cu oameni diferiți, în situații diferite. Avem o înțelegere între noi, să nu vorbim despre ce se întâmplă acolo ca bârfă, ci să ne întrebăm, tot timpul, în orice situație de ce se întâmplă ce se întâmplă. E un exercițiu bun pentru amândouă.
Manualele sunt greoaie și din ce în ce mai proaste, programele sunt făcute în ciuda copiilor, nu pentru ei, sistemele de predare, mai ales la științe, sunt ceva de groază. Dar în toată nenorocirea asta există profesori luminoși și luminați.
Care au fost așteptările tale legate de educația oferita de școala copilului tău? Au fost ele atinse? Depășite? Dimpotrivă?
N-am avut așteptări, dar eu n-am multe așteptări, iau lucrurile cum vin și văd ce pot face. Am fost fericită că a avut în clasele primare o învățătoare care a împins-o să citească mult, care i-a înțeles sensibilitățile și vulnerabilitățile și n-a făcut-o să se rușineze de ele, ci să le folosească creativ. În rest, dacă mă refer strict la achiziția de informații, totul e foarte inegal și ține de talentul profesorilor. Manualele sunt greoaie și din ce în ce mai proaste, programele sunt făcute în ciuda copiilor, nu pentru ei, sistemele de predare, mai ales la științe, sunt ceva de groază. Dar în toată nenorocirea asta există profesori luminoși și luminați.
Care sunt temerile tale legate de același subiect?
Mi-e teamă că școala românească e complet decuplată de lumea în care trăim. Mă înspăimântă rezistența ei extraordinară la progres, când tocmai ea ar trebui să fie motorul progresului în societate. Mi-e frică de ipocrizia imensă a celor care se ocupă de educație și se fălesc cu olimpicii, când scot pe bandă rulantă analfabeți funcționali. Mă bagă în depresie sistemul orientat exclusiv spre nota la niște examene, lipsit de scopuri care chiar privesc educația copiilor.
„Copiii au nevoie, ca și adulții, de mentori, asta caută”.
Către ce se îndreaptă copilul tău, ce talente are, ce materie îi face cu ochiul?
Anais desenează cu mult talent și cu destul de multă sofisticare pentru vârsta ei. A avut un mentor excepțional, pe Lea Rasovszky, o artistă grozavă și un om generos intelectual și artistic. Are, la școală, o profesoară de desen pe care o adoră, Mihaela Trancă. Învață japoneză, la Centrul de Studii Româno-Japoneze de la Universitatea Româno-Americană, care e o comunitate extraordinară, cultivată excepțional de Șerban Georgescu, directorul acestui centru, care reușește să facă niște puști din România să viseze cu sens la cultura japoneză. E înnebunită după Krav Maga, o formă de arte marțiale israeliene și mai ales după instructorul ei de acolo, Ada Roseti. Copiii au nevoie, ca și adulții, de mentori, asta caută.
Cum arată o dimineață înainte de plecare, cum va pregătiți ieșirea din casă?
Anais face școală după-amiază și e destul de mare să nu ne mai pregătim :). Apreciez când nu uită să-mi spună la revedere.
Ce-i pui tu în rucsac, ce-și pune ea? O ajuți cu asta? O mai întrebi pe drum dacă a uitat ceva?
Sincer, îi mai golesc rucsacul din când în când de miile de culori pe care le cară, de cărțile cu manga, de ambalaje, hârtii, desene, obiecte neidentificate. Știu cam cât de dezordonată poate fi de la propria mea, uriașă, dezordine din genți.
Cum îi explici situațiile ivite la școală? Cum îi „traduci” lumea în care se află? Îmi poți da un exemplu?
Într-o zi, pe la sfârșitul clasei a treia, a venit de la școală și mi-a zis că homosexualii sunt răi. Am întrebat-o de ce și dacă știe ce e un homosexual. Mi-a răspuns că toată lumea de la școală spune asta și că nu știe ce înseamnă homosexual. I-am explicat frumos ce înseamnă și i-am spus că unul dintre cei mai dragi prieteni de-ai noștri, pe care ea îl poreclise “dădăcuța”, e homosexual. A plâns și a înțeles atunci cât de periculos e să judeci fără să ai habar despre ce e vorba. Apoi, ne-am întâlnit cu un cuplu de gay, iar cei doi i-au răspuns la ce întrebări avea ea despre viața lor. La final de semestru a scris o compunere minunată despre niște iepurași care-și căutau identitatea de gen și erau judecați greșit de către ceilalți.
În general, discutăm destul de mult, pe teme foarte diverse, e o mare vorbăreață :).
Care au fost materiile tale preferate și ce profesori ți-au rămas în minte? Cu ce anume?
Franceza domnișoarei Paraschiv din generală, care organiza niște ore încântătoare, cu cântece și jocuri și care ne punea, tuturor, câte 10 note pe trimestru. Bune, pentru că era un profesor excepțional. Fizica domnului Pupăzan, cu experimente și tonus. Engleza doamnelor Popescu și Limboi, din păcate dispărute dintre noi foarte devreme, care mi-au dat în doi ani cât în 10, nu numai cunoștințe de engleză, dar și bun simț și bunătate. Istoria doamnei Untaru, care țipa de ne înnebunea, dar atât de frumos povestea, că o iertai până la finalul orei. Logica domnului Axinte, memorabil personaj, care mi-a predat mai bine manualul lui Petre Bieltz decât a făcut-o însuși autorul când eram în facultate. Româna domnișoarei Cucoș, o intelectuală autentică, citită, cultivată, rafinată, cu mare pică pe prostie, impostură și copiat. Literatura universală a domnului Ionescu, profesor de rusă și traducător, cu un umor pișcător și un univers interior cu totul aparte. Latina doamnei Manole, exigentă peste măsură, competentă de asemenea, care își rupea din timpul ei să facă pregătire suplimentară, gratuit, cu copiii cărora le plăcea latina. Și au fost mulți alții, am avut, cel puțin în liceu, profesori care n-au făcut economie de entuziasm atunci când și-au făcut meseria.
