carieră
Alessandra Stoicescu a lansat campania „Dragostea poartă pantofi roșii” împotriva violenței. Femeile ucise, bătute, abuzate nu mai pot fi ignorate, inventariate doar într-un dosar cu șină și praf peste coperți. Abuzul împotriva femeilor (dar și a bărbaților, fiindcă nici ei nu sunt în afara discuției publice) trebuie să înceteze, societatea are obligația de a spune „Gata!”
Am fost impresionată de acest demers, poate că și vizual am fost izbită de pantofii roșii de pe treptele Ateneului Român unde a avut loc lansarea, poate de expoziția din holul mare unde de obicei se aude muzică plină de armonii și unde acum se vedeau fotografii și colage cu trupuri lovite, radiografii de oase sparte într-o alcătuire artistică tulburătoare realizată de Cynthia Loris a cărei poveste extraordinară o puteți asculta aici.
În 2025 au murit 63 de femei în România, din cauza violenței. 63.
Alessandra Stoicescu, ce durere e în campania ta… Tu cunoști femei, în cercul tău de cunoștințe, care au fost agresate?
Cred că mi-a rămas foarte aproape de suflet orice poveste pe care am prezentat-o și care era despre agresiune și violență, dar am și cunoștințe personale care au trăit asta. Mai mult în zona poveștilor despre abuz emoțional intens sau fizic, sau financiar…
Când am început în 2018 acest demers inspirat de artista mexicană Elina Chauvet, mi-am dat seama cât de multe persoane – nu vorbesc doar despre femei, ci și despre bărbați – au trăit așa ceva. Și ei simt nevoia să vorbească, simt nevoia unei mișcări publice, puternice, care să tragă un semnal de alarmă.
La Ateneu, unde a avut loc lansarea campaniei „Dragostea poartă pantofi roșii”, oameni pe care nu îi știam să fi trecut prin așa ceva, au venit la mine și doar din privirea lor am înțeles că situația asta nu le este departe de suflet, chiar dacă au reușit să o depășească, chiar dacă n-au făcut niciodată vorbire în public despre ea. Și asta înseamnă că violența, așa cum am intuit și așa cum am spus și pe scenă, e parte din viața noastră și, prin tăcere, o transformpm în ceva normal. Uneori poate că mai apelăm la un prieten căruia încercăm să-i arătăm adevărul ridicând puțin perdeaua, dar care ne răspunde: „ei, și tu ești sensibil/ă. Ți s-a părut.”
Da, da, chestia asta cu „ești prea sensibil”, este de regulă percepută ca o acuzație
Da, și aduce mult mai mult în normalitate violența și tot pe tine, victimă, te face să te simți ciudatul, neadaptatul. „Nu trebuie să le iei și tu pe toate așa în serios. A fost o glumă. E și el mai nervos, tu trebuie să”… „Cuplul înseamnă compromisuri”, ceea ce este corect, dar… până unde?
E normal ca orice cuplu să aibă propriile obiceiuri, dar printre ele n-ar trebui să se numere acceptarea violenței. Astea sunt lucrurile despre care cred că trebuie să vorbim.
Te-ai aflat vreodată în tangența unui act de violență?
Cred că am simțit porniri. Porniri, tendințe… pe care am încercat să le explic. Și asta e, dacă vrei, scăparea intelectualului, c[ încearcă să-și explice.
Poate că trebuie doar să te ridici și să pleci.
M-am ridicat și am plecat, dar inițial mi-am zis că „poate mi s-a părut”, că „poate nu a fost adevărat”. „Ba nu, chiar s-a întâmplat”… și uite așa teoretizam la infinit. Nu am fost abuzată, nu am trăit abuz de niciun fel, dar am simțit porniri. Și când am simțit porniri, am mai stat un pic să le înțeleg, să mă asigur că văd bine. Chiar sunt curioasă, tu ai simțit? Ai fost în apropiere? E întrebarea cu care am și deschis conferința.
Din fericire, nu, niciodată. Dar cunosc oameni care au trăit asta… Ai o fetiță minunată care a apărut ca un miracol în viața ta. Ce fel de lume îi pregătești în casă și apoi în afară? Ce „arme” îi dai?
În primul rând, i-am spus întotdeauna că poate orice. Acum suntem la episodul acela al lecturilor, al filmelor și al poveștilor, care să îi explice că nu trebuie să fie altceva decât ce este ea doar din dorința de a fi acceptată.
La șase ani și jumătate vrea să se asigure că toată lumea din încăpere este la condurașul și papucelul ei și o admiră și este ea numărul unu. Și atunci, uneori, tendința asta de a juca toate rolurile de pe planetă poate să o facă să înțeleagă că, dacă ea se face mai mică, o acceptă și X sau Y sau Z. În faza asta suntem. Pe de altă parte, modelul cuplului este foarte important pentru ceea ce mă întrebai tu: ce vede, cum vede la părinții ei, noi fiind întotdeauna, de când s-a născut, împreună.
Sara înțelege foarte bine rolul bărbatului puternic, care sprijină femeia de lângă el să strălucească, mulțumesc lui Dumnezeu, să strălucească! să fie în centrul atenției și să aibă o ancoră extraordinară. Cu toate astea, rolurile din familia noastră nu sunt în funcție de sex.
Numai mama face nu știu ce, numai tata face nu știu ce. Acum tata trebuie să strălucească. Suntem lângă el. Acum Sara strălucește, e pe scenă.
Și vreau să învețe că strălucirea nu e ceva ce trebuie să aparțină doar unuia din familie. Nu există, că și asta e o formă de abuz, să știi. Nu, toți avem pe rând momentul nostru în care ceilalți trebuie să ne sprijine, să ne aplaude și să ne țină spatele.
Te mai întreb cum ți se pare răspunsul societății în problema asta și, în general, cum ți se pare răspunsul societății la orice problemă?
Sincer, prima reacție pe care o au oamenii este să spună că înțeleg demersul, dar metehnele nu dispar, așa că oare ce m-o fi apucat pe mine să vreau să schimb lumea?
Și cred că de asta te-ai gândit și tu să întrebi, intuind că poate în societate unii se întreabă. Nu, nu trebuie să trăiești tu ca să înțelegi. Așa cum, mulțumesc Lui Dumnezeu, deși nu am avut în apropiere copii cu suferințe grave, ne ocupăm la Fundația Mereu Aproape de cazuri grave cu o mie și o mie de probleme.
Dar uite, am avut evenimentul marți și joi am prezentat o știre cu o femeie ucisă, cu splina ruptă și hemoragie internă, în familie. E o realitate pe care noi refuzăm să o vedem, dar ea există! Și atunci, încă din 2018, mi-am zis că trebuie să aprindem reflectoarele și să fim deschiși să vorbim, chiar dacă societatea nu se va schimba de a doua zi.
Ar fi o naivitate. Dar trebuie să înțelegem că acest tip de violență, chiar și față de bărbați (știi că există un raport de 20% bărbați la 80% femei?) despre care nu vorbim deloc. Și ei sunt abuzați în cuplu, uciși, arși, bătuți…
Da, nu se discută și este o rușine. Încă ne ascundem. Alessandra, tu faci un podcast care se cheamă Shero și cred că primul Shero din acest podcast ești tu. Și-aș vrea să te întreb: după atâția ani de experiență și de căderi și ridicări, de dezamăgiri, succes, plâns și râs, care a fost formula ta de a naviga?
Convingerea că sunt unică și că drumul meu e drumul meu. Azi plângi, mâine te ridici și mergi mai departe, știind că, ceea ce poți tu să faci în lume, nu poate să facă nimeni altcineva.
