carieră
Am văzut un spectacol la Teatrul Grivița 53 care m-a făcut să mă gândesc la răni. Numai asta am văzut în fața ochilor, în timp ce dansatorul și actorul, Lorenzo Gleijeses, se dăruia fizic și psihic unui spațiu care putea fi orice: teatru, viață, obsesie, frică, nebunie…
Am văzut, mai limpede spus, un spectacol de Eugenio Barba și Julia Varley, care s-a numit „O zi obișnuită din viața dansatorului Gregor Samsa”, în care temele au curs una după alta: perfecțiunea la care râvnește și pentru care moare un artist, conflictul acestuia cu figura paternă, relația cu iubita care nu-l înțelege, pentru că, nu-i așa, nici Cătălina nu l-a înțeles pe Luceafăr, rănile pe care ni le lasă în suflet și în trup un cuvânt spus de un părinte, alte răni pe care ni le facem singuri și pe care apoi ni le studiem cu voluptatea suferinței, ca și cum am fi niște gândaci care zac pe spate într-un pat, precum eroul din „Metamorfoza” lui Kafka, la care se face, de altfel, o largă referință în spectacol.
Rănile dor și suferința ne înalță, iar eu, deschisă chirurgical de acest spectacol, am rămas uitată pe masa de operație.
Eugenio Barba vede printr-o lupă lucrurile care ne înconjoară, realitatea care ne modelează sau… ne strivește (depinde de fiecare cum simte și definește bocancul ei pe gât).
Barba ne condamnă la o introspecție care nu pare să se termine odată cu aplauzele. Ea continuă și după spectacol multă vreme. Despre Lorenzo Gleijeses, criticul de teatru Rodolfo Di Giammarco scria în „La Repubblica”: „… există o metodă în nebunia teatrală a lui Lorenzo Gleijeses… Provenind dintr-o familie de oameni de teatru, acest actor napoletan s-a dovedit de mult timp a fi un fenomen atât neobișnuit, cât și obișnuit al unei noi scene a deziluziei… Fața lui Lorenzo Gleijeses este o hartă a semnelor și mușchilor unui atlet neobosit al inimii, cu o putere emoțională nelimitată.”
Corpul acestui actor se frământă, dansează, se târăște, se lungește sub lumină și se strânge în întuneric, mimează, se contorsionează, nu stă locului nicio secundă, plânge, suferă, transpiră și arde și te ține în tensiunea propriei tale vieți, ca și cum ai vedea-o acolo, pe scenă, expusă în fața tuturor.
„O zi obișnuită…” este încă o ocazie care ne arată cum nu ne dăm seama că propriile noastre vieți ard și se consumă în fiecare minut. Suntem afundați în ecrane, orbiți de flashuri și informații, sub o ploaie de zgomot care ne rupe de noi înșine, până când, într-o zi, după ce toate vor tăcea, ne vom despica în bucăți, cum a sugerat acest actor cu trupul lui subțire cu cele mai elastice oase pe care le-am văzut și cu cea mai expresivă figură pe care mi-a fost dat s-o privesc.
Mulțumesc, Chris Simion Mercurian și Tiberiu Mercurian, că ați făcut acest teatru. Mulțumesc că ne-ați adunat cărămizile, pentru ca tot noi să ni le luăm înapoi la finalul fiecărui spectacol și să ne reconstruim încet, încet cu ele.
