carieră
Există autori pe care îi citești pentru poveste și autori pe care îi citești pentru felul în care te fac să simți că lumea e mai mare decât pare. Dan Brown a fost mereu dintre aceștia. Cu „Secretul Secretelor”, el revine nu doar cu un nou roman, ci cu o invitație într-o aventură care atinge, pentru prima dată atât de apăsat, un teritoriu fin: mintea umană și misterul ei.
Povestea începe în Praga, orașul care pare scris, nu construit. Cu podurile ei peste timp și cu umbrele gotice care dansează în fiecare seară pe ziduri, Praga este decorul perfect pentru Langdon, eroul care nu aleargă doar după indicii, ci și după sens. Aici, o descoperire legată de conștiință, poate cea mai fragilă și totuși cea mai puternică parte din noi, deschide un drum pe care realitatea și metafizicul se ating.
Brown rămâne Brown: avem coduri, simboluri, explicații, legende și urme ale istoriei ascunse în fiecare pas. Dar de data asta, ceva este diferit. Romanul are o pulsație mai adâncă, ca și cum autorul ar fi vrut să pună o oglindă în fața cititorului și să-i șoptească: uite, aici ai un secret despre care nici nu știai că e al tău.
Pentru fanii lui Dan Brown, cartea e o reîntâlnire cu un prieten vechi, acela care știe să transforme o simplă plimbare într-un labirint intelectual. Pentru ceilalți, poate fi începutul unei relații cu un autor care nu lasă niciodată cititorul să respire prea mult, dar nici să plece nelămurit.
„Secretul Secretelor” e o lectură care te prinde, dar mai ales te provoacă. Și asta face din ea nu doar un thriller, ci o conversație despre ceea ce suntem, dincolo de toate explicațiile.
Extras din volumul care va apărea la editura Rao în luna decembrie: (Aici este linkul de precomandă)
„În mulțime se iscaseră murmure de entuziasm. Ce naiba face?, se întrebase el.
– Domnule profesor, reluase ea ajungând în fața lui, mă întreb dacă am putea apela pentru cateva momente la experiența dumneavoastră. Puteți să vă ridicați?
Langdon se ridicase de pe scaun, politicos, cu un zâmbet care lăsa de înțeles că „o să‑mi plătești tu pentru chestia asta“.
– Sunt curioasă, domnule profesor… Care este simbolul religios cel mai des întâlnit la nivel mondial?
Răspunsul era unul simplu, iar Katherine ori citise articolul lui pe tema respectivă şi știa ce urma el să spună, ori avea să fie foarte dezamăgită.
Langdon luase microfonul şi se întorsese spre marea de chipuri curioase, scăldate în lumina palidă a candelabrului atârnat în lanțuri vechi din fier.
– Bună seara tuturor, începuse el şi glasul lui profund, baritonal, bubuise în difuzoare. Şi mulțumesc, dr. Solomon, pentru că m‑aţi scos la rampă fără niciun avertisment.
Publicul aplaudase.
– Bun, deci care este cel mai răspândit simbol religios? Are cineva o idee?
Vreo zece mâini se ridicaseră în aer.
– Excelent! Există şi alte răspunsuri în afară de cruce?
Toate mâinile coborâseră.
Langdon râsese încet.
– Într‑adevăr, crucea este extrem de des întâlnită, însă e un simbol exclusiv creştin. Dar există un simbol universal, care apare în arta tuturor religiilor din istorie.
Cei din sală schimbaseră priviri nedumerite.
– L‑ați văzut cu toții, de multe ori, insistase el. Poate pe stela lui Horakhty, din Egipt?
Pauză.
– Dar pe relicvariul Kanishka, al budiştilor? Sau la celebrul Hristos Pantocrator?
Tăcere şi priviri goale.
Măi să fie, exclamase Langdon în sinea sa. Ce mai public științific!
– În plus, apare în sute de picturi renascentiste cunoscute – Fecioara între stânci a lui Leonardo da Vinci, Bunavestire a lui Fra Angelico, Lamentaţia de Giotto, Ispitirea lui Hristos de Tiţian şi sumedenia de reprezentări ale Fecioarei cu Pruncul…
Tot nimic.
– Simbolul la care mă refer este…..”
