carieră
Daniela Teodorescu este jurnalistă, scriitoare, trainer educațional, D&I, consilieră de dezvoltare personală și de carieră, neurotrainer certificat NeurOptimal, activistă socială, co-autoare a unor cărți de istorii orale, co-autoare și trainer în Ghidul Meseriilor Viitorului, redactor șef al platformei media internaționale www.feminismforreal.com, ambasadoare a Cartei Diversității, membră fondatoare Asociația Solidaritate și Egalitate, în cadrul căreia derulează campania #WeAreHalf – www.wearehalf.org .
A fost timp de 20 de ani redactor șef al revistei Avantaje, iar alți doi ani redactor șef la Revista CARIERE. Acum coordoneză editorial revista de educație REPERE, publicată de Editura Paralela 45.
De curând, s-a ocupat de un subiect foarte actual: criza de la mijlocul carierei. În engleză sună chiar mai bine — mid-career crisis — un fenomen care apare din ce în ce mai des.
Este vorba despre profesioniștii aflați în decada 40–50 de ani, care nu mai sunt considerați relevanți, care și-au pierdut joburile sau care nu se pot angaja decât cu mare dificultate. Antreprenori care vor să se întoarcă în corporațiile din care au plecat, convinși că vor reuși pe cont propriu. Profesioniști în comunicare, PR, marketing — oameni valoroși care se simt marginalizați și inutili doar pentru că au trecut de 40 de ani… Recunoști modelul?
Ei bine, Daniela a coordonat un volum cu peste 60 de astfel de cazuri, intitulat „Criza mijlocului de carieră”.
Daniela, despre ce vorbește cartea pe care ai coordonat-o?
Despre perioada asta al naibii de dificilă a mijlocului de carieră mai ales a celor care se află în zona de intraprenoriat și care vulnerabilizează profesioniștii.
Și nu vorbim numai despre cei cu vârsta de 50+, ci și despre cei de 40+, ba chiar am aflat de curând că nici cei de 35+ nu se simt prea bine. Pragul coboară!
Anul trecut am ținut un webinar într-o companie și mi s-a spus să nu mă aștept, chiar dacă subiectul era dedicat crizei vârstei mijlocii, la un public de peste 50 de ani, ci chiar la cei de 35. Am înțeles de ce.
Acești oameni nu mai au reziliență, obosesc infinit mai ușor decât generația din care fac și eu parte. De ce? Noi am fost obișnuiți să tragem ca niște boi la jug, în pofida tuturor greutăților, la orice oră și oricât! Ei bine, ei nu fac asta, ci spun stop. E și bine ce fac, dar și rău, pentru că se simt epuizați de la vârste mai tinere. Vorbim despre generația care a avut suport din partea părinților pe toate planurile – financiar și emoțional – și care nu are rezistență la greu.
Da, știu. Am fost și eu întrebată la Open Minds, eveniment la care am vorbit despre presa de azi, dacă am spus vreodată „nu” și la ce. Și m-am gândit puțin…
Sunt de părere că, pentru a ști să spui „nu”, o vreme – mai ales la începutul carierei – trebuie să spui mai mereu „da”. Fiindcă așa accepți provocări care nu-ți convin, care te scot din zona de confort, așa te înveți cu răul și binele, cu efortul, și așa îți creezi experiență. Deci, înainte de a spune „nu”, cred că mai întâi ar trebui să știi să spui „da”. (Nu mă refer aici la lucrurile care îți pot afecta drepturile sau siguranța, ci la cele legate de terenul profesional.)
Exact. Și trebuie să știi să discerni între siguranță emoțională și moft.
Fiindcă acum totul se duce în zona cealaltă! Spui „nu” doar așa, că vrei să-ți încrucișezi mâinile peste piept, că alt motiv nu ai…
Foarte multe dintre cazuri – mai ales când vorbim despre depresie sau anxietate – vin din zona de marginalizare profesională sau din sentimentul că nu mai ești relevant
De ce ai simțit nevoia să faci această compilație?
A fost o nevoie personală, ca tot ce fac în această perioadă de intraprenoriat în care mă aflu. Încerc să găsesc soluții pentru mine și, implicit, pentru cei care sunt în aceeași situație ca a mea. Asta am învățat-o în perioada Avantaje, atunci când premiam acele femei obișnuite care aveau povești neobișnuite, care făceau din rahat bici. Din cele mai dure lecții de viață făceau asociații sau fundații ca să se ajute pe ele și, indirect, pe cei care se aflau în situații similare. Vorbim aici de femei cu copii bolnavi sau cu bătrâni în grijă etc.
Eu am pornit acest subiect cam pe la finalul anului 2018, când eram foarte speriată de avalanșa de profesioniști din decada 40-50 care dispăreau de pe o zi pe alta. Făceau un atac, un infarct, depresii urmate de suicid…
M-am întrebat de ce. Am căutat și am aflat de această sintagmă de mid-career crisis, care în țările civilizate este foarte mult discutată și dezbătută. Atunci mi-am zis să coordonez o ediție cu această temă. A avut un succes fantastic, semn că subiectul doare. Despre el se vorbește așa, mai la o cafea, la o țigară, dar nimeni nu pune degetul pe rană.
Foarte multe dintre cazuri – mai ales când vorbim despre depresie sau anxietate – vin din zona de marginalizare profesională sau din sentimentul că nu mai ești relevant. Mă refer și la domeniul nostru, al comunicării, al relațiilor publice, unde trebuie să fii mereu pe val, să arăți „țiplă” să fii relevant cu orice preț. Ori asta nu se poate. Este foarte obositor. Direct sau indirect, ți se sugerează că nu mai ești relevant și ți se dau proiecte din ce în ce mai puțin importante, sau pur și simplu ești scos pe tușă.
Se întâmplă doar în domeniul comunicării?
Nu, se întâmplă și în marile corporații, pentru că, chiar dacă se promovează mult diversitatea, incluziunea pe bază de vârstă, în realitate lucrurile arată cu totul altfel. La recrutare nu ești chemat la niciun fel de interviu sau, dacă ești invitat, ți se spune că ești overqualified sau că nu corespunzi politicilor firmei etc. Gargară, desigur.
Toată lumea țipă după personal, dar acești oameni de peste 40 sunt evitați, deși sunt loiali, rezilienți, responsabili
În cazul femeilor este mai complicat, chiar…
Oh, da.
De ce?
Pentru că apare degradarea fizică, care este evidentă indiferent ce ai face că nu poți purta un război anti-aging permanent. Mai există și această plângere că „nu sunt suficient de digitalizate”, ceea ce poate fi adevărat, dar nici nu se dorește o schimbare la acest nivel. Și este o realitate paradoxală, pentru că toată lumea țipă după personal, dar acești oameni de peste 40 sunt evitați, deși sunt loiali, rezilienți, responsabili. Ei fac parte din generația care a muncit enorm. Mi-a spus o antreprenoare că, la interviul de angajare, s-a prezentat o doamnă care, după ce a spus bună ziua, a continuat cu: „vă rog să mă scuzați, eu am 45 de ani”.
Incredibil.
Exact. În carte mai e o poveste a unei profesioniste în PR care, după un concediu de maternitate prelungit, a vrut să se reangajeze. I s-a spus de la obraz că nu este angajabilă. Și ca ea sunt mulți. Oameni care pleacă din corporații, revoltați pe sistemul de acolo, care pornesc pe calea antreprenoriatului și, după un timp, își dau seama că nu se pot descurca și vor să se întoarcă. Nu mai pot. Nu mai sunt primiți…
Câte povești sunt în carte?
Peste 60. Mi-am dorit să fie din domenii cât mai diverse. Au scris jurnaliști, psihologi, profesioniști din marketing, comunicare, HR, antreprenori, oameni care și-au schimbat profesiile cu 180 de grade – din finanțiști în psihologi etc.
La noi nu există un firesc al înaintării în vârstă
Și care e firul roșu, care e concluzia cărții?
Că trebuie să ieși din starea de victimă. E foarte ușor să aluneci acolo. Este simplu să spui că toți sunt împotriva ta, că realitatea e așa și pe dincolo. Nu are niciun rost să faci asta. Întrebarea este: Ce pot face eu de acum încolo? Trecutul nu contează. Așa că trebuie să-ți cauți resurse. Sunt programe speciale de reangajare, unele adresate în special femeilor, pentru că s-a înțeles că este o problemă aici. Apoi este necesar să-ți faci un fel de advisory board format din 5-6 oameni pe care să-i poți suna oricând ai nevoie de un sfat, de un ajutor.
Am inclus în carte și zona de spiritualitate, care pe mine m-a ajutat foarte mult. Tu știi bine cât este de important să ai un duhovnic bun, care te ajută când nu mai poți. Unii își aleg mindfulness, alții yoga, alții psiholog… Pe mine credința m-a salvat.
Și totuși, care este explicația acestui mid-career crisis?
Faptul că la noi nu există un firesc al înaintării în vârstă. Acest proces este privit ca un dezastru împotriva căruia trebuie să lupți pe orice cale. A devenit obligatoriu să arăți mereu cu 20 de ani mai tânără, să faci orice pentru asta, să nu pari, Doamne ferește, prea bătrână… Nu privim lucrurile ca pe ceva normal și asta este cu adevărat o mare problemă. De fapt, înaintarea în vârstă ar trebui să aducă bucurie. Ori la noi este un pericol.
Dacă mergi afară, vei vedea cum oamenii în vârstă își poartă părul cărunt cu dezinvoltură, cu relaxare. Nu apelează la filtre și alte cele. Mentalitățile sunt de altă natură. Horia Ghibuțiu făcea în carte o referire la filmul No Country for Old Men. Scria că România nu este o țară prietenoasă cu bătrânii, deși sunt atât de mulți. Numai că nu sunt doriți. Iar cei care ies la pensie stau pe canapea, se uită la TV și se pregătesc să moară.
Afară există post-retirement job programs, adică oamenilor li se oferă șansa să fie utili și după pensionare. Unii aleg să vândă în magazine, alții devin consultanți de afaceri, alții aleg să scrie, mulți își pun în practică visurile din tinerețe. La noi, Mirela Oprea, care face dream management, îi ajută pe cei care nu și-au realizat visul din tinerețe să o facă mai târziu. Și îi iese! Am văzut oameni care s-au reinventat și care trăiesc o nouă viață.
Deci tu spui că noi nu ne bucurăm de înaintarea în vârstă, pe care o considerăm…
Ceva care ne degradează. Și nu ne face dezirabili. La femei, problema este mai acută, pentru că această criză se suprapune peste menopauză. Și este vârsta la care femeile suferă mai mult. Multe cupluri se destramă. Apare sindromul de cuib gol – copiii pleacă la școală sau cu familiile lor. De multe ori bărbatul pleacă în căutarea unei femei mai tinere. Și celei de acasă ce-i rămâne? Depresia, menopauza, eventual un nepot sau doi…
Și de ce anume este nevoie?
De ajutor. Pledez însă ca ajutorul să fie cerut, că ne e și rușine după toate astea! Este nevoie de un advisory board, adică de acei oameni care să fie lângă tine atunci când ești vulnerabil. Este nevoie de asociații, ONG-uri care să aibă în grijă pe cei care sunt în criza vârstei mijlocii și care să poată gestiona la scară largă acest tip de probleme, în colaborare cu autoritățile sau cu sistemul privat.
Este nevoie de politici publice care să ajute la reinserarea mult mai ușoară a acestor oameni, pentru că suntem într-un decalaj demografic înfiorător și, dacă apucăm pensia, nici nu știu ce o să primim. Generația noastră, X, este cea mai numeroasă din istoria României. Momentan este cea care consumă cel mai mult, dar la finalul anilor 2030 se va întâmpla colapsul. Iar sistemul de pensii, cel de sănătate și cel social nu sunt pregătite pentru ceea ce va veni… Eu, de pildă, mă gândesc la posibilitatea falansterului…
Ce este asta?
O comunitate de seniori, d eobicei până în 10, care au în comun amintiri, valori, care pot fi din familie sau doar prieteni și care aleg să locuiască în casa cea mai mare a unuia dintre ei. Restul închiriază, pun totul la comun și au grijă unii de alții… Niciodată nu se gândesc că copiii vor veni să aibă grijă de ei. Dacă se întâmplă, este bonus!
Deci, în final, noi suntem cei care vom avea grijă de noi.
Exact.
