A apărut în viața noastră acum 13 ani. Nu ne doream o pisică, de fapt nu voiam un animal în casă. Nu eram pregătiți pentru asta, așa credeam atunci.
Numai că, de ziua lui Theo, Șerban Copoț m-a sunat să-mi spună că un pui de pisică s-a ținut după el cu o seară înainte și că, dacă noi n-o vrem, o păstrează el. (Îi spusesem într-o discuție că Theo își dorește o pisică).
Deși uitasem de această discuție, atunci când m-a sunat și m-a întrebat dacă vreau puiul de pisică mi-am adus aminte și am zis „da!” imediat.
Sigur că soțul meu a protestat, că cine are grijă de ea, ce ne facem când plecăm, cu cine o lăsăm, că mâncare, că litieră, că doctori…
Dar… când a văzut-o, i s-a înmuiat sufletul. Ne-a plăcut din primul moment. Era calină, avea o blană bogată, pufoasă și o coadă ca de vulpe😊 Avea o privire de pisică bună, nu știu cum să zic, cuminte, liniștită…
Ei bine, ne-am îndrăgostit de ea. Theo i-a găsit și un nume: Alexia. Așa a vrut el atunci, așa că acesta este numele din pașaport
Credeți că i-am spus vreodată așa? Nu. O alintăm în funcție de mutriță, de mood-ul ei sau al nostru: Pisi, Pusi, Pusă, Marcela, Sophia (Loren), Diva, Pusurică, Veta, Aneta, Pufi, Smoky Mau, Muți, Pusiniza, Prostună…
Îi spunem cum ne vine la gură (de bine și de frumos).
Dar răspunde doar la Pisi.
Când m-a întrebat cineva ce nume e ăsta, i-am spus că e de la PC, adică Personal Cat. La argumentul acesta snob, persoana a reacționat bine: a zâmbit cu un subînțeles „aha!”
Acum Pisi are 13 ani. Este din ce în ce mai somnoroasă, adică, practic, doarme tot timpul… Stă în brațele noastre, ne rabdă toate efuziunile, toate manifestările năbădăioase. O giugiulim, o ciufulim, o pupăm, o chinuim cu atâta iubire. Iar ea, cuminte, ne suportă, apoi pleacăde la noi lingându-se de parcă am fi murdărit-o, s-avem pardon.
Ne simte durerile, nu de puțin ori s-a așezat pe mâini, picioare sau articulații inflamate sau obosite, ne ceartă când o lăsăm singură mai mult timp, după concedii ne așteaptă cu gura cât șura și e supărată bubă, ore în șir ne miaună, ne stropșește și blastămă…
Pisi vine la masă când ne așezăm cu toții, are scaunul ei. Ne simte când urcăm scările și ne așteaptă în fața ușii când ne întoarcem care de pe unde. Ne urmărește prin casă, merge după noi, îmi stă în poală când scriu sau citesc.
Pisi este un membru al familiei, în mod evident, un membru special
Are drepturi și nicio obligație. D-aia o iubim și-o slujim, că ne-am luat stăpân care face ce vrea, când vrea și cu cine vrea, fiecare dintre noi având îndatoriri clare pe care ni le-a trasat de-a lungul timpului…
Țin minte că, odată, am dus-o la țară, la părinții mei. Era vară, era cald în București și am dus-o, ziceam noi, la aer curat. Nu i-a plăcut, nu s-a simțit bine, a și fost tăvălită de o altă pisică din vecini, un motan i-a făcut felul și nu era castrată. Când am luat-o înapoi, am văzut că avea burta mare. Șocată, l-am sunat pe Șerban să-i spun: „Pisi e gravidă!” Și el mi-a răspuns: „nu am niciun amestec😊))”
Când a născut puii nu eram acasă, dar m-a sunat Mihai și mi-a zis cu un glas tremurând de emoție: „suntem bunici”.
Mda, cam la asta te aduc ghemurile astea de blană cu ochi verzi.
Păi, nu? Păi, da!
Colegele mele din #AcinceaPutere au, la rândul lor povești cu „mărțișoarele” lor pe patru picioare. De aceea, când ne întâlnim, alocăm un timp și pentru poveștile despre ele, că ne fac bine și ne umplu de iubire. Dintre noi cinci Noemi este de departe mama tuturor cățeilor fără stăpân, este activista adopțiilor și iubitoarea necuvântătoarelor de pretutindeni… Bine, Noemi este numai un suflet toată, dar despre asta, cu altă ocazie:)
