Scuzele sunt necesare. De câte ori cineva face o gafă în spațiul public, ar fi bine să-și prezinte scuze. Tot public.
Dar, pentru a fi acceptate, acestea au nevoie de doi piloni care să le susțină: credibilitatea, care vine din onestitate și momentul la care sunt prezentate- care ține de anticiparea efectelor gafei.
George Buhnici și-a cerut scuze. Mai degrabă din disperare, ceea ce e lesne de înțeles, dacă nu chiar din credința că a greșit. Adică nu a părut că s-ar fi trezit a doua zi după interviul cu pricina și și-ar fi dat cu palma peste frunte zicând: „Doamne, ce-am zis! Cum am putut face așa ceva?”
Nu.
A reacționat după ce a devenit bun de plată. La propriu. Ceea ce e bine, pentru că și aceasta este o metodă de reglare a derapajelor. Cea mai eficientă, de fapt.
În acest sens, cred că scandalul Buhnici a făcut un lucru bun, chiar mai multe:
1. A demonstrat că cifrele de audiență trebuie dublate de moralitate și bun simț necesare azi mai mult decât oricând.
2. Valul de pe internet a „stropit” și alți influcenceri care au văzut (sau cel puțin așa sper) că gura bate portofelul.
3. Clienții de publicitate/ sponsorii/ partenerii, etc care nu reacționează prompt la derapajele celor cu care lucrează, vor fi sancționați la rândul lor de societate.
3. Brandurile nu mai pot exista fără valori asociate.
4. Scuzele prezentate au generat alte scuze. Tot publice.
5. Când o celebritate/influencer/ persoană publică o face lată, sună un PR. Imediat. A doua zi. Dacă lasă să treacă o săptămână, demersul PR-istic va fi perceput ca lipsit de suflet, oricât de bine ar fi împachetat tehnic.
6. Oamenii nu mai acceptă derapaje de acest gen, mai cu seamă de la niște nume de la care așteaptă să aducă sau să susțină schimbarea, eleganța, educația, onestitatea.
Ne judecăm aspru unii pe alții. Și măcar dacă miza ar fi una de viață și de moarte. Dar lumea va merge mai departe și dacă avem corpuri imperfecte, și dacă copiii noștri vor rata, de „loaze” ce sunt, premiile de la școală- ca să citez o altă persoană publică despre care nu am auzit să-și fi cerut scuze…
Disprețul oțetit care curge pe social media a acrit și relațiile din viața reală, a coborât nivelul discuțiilor private, aducând la suprafață un mod de gândire nociv, care e musai să fie schimbat, altfel și copiii noștri vor crește perpetuîndu-l.
Am o carte în bibliotecă pe care o văd din locul în care mă aflu: „Codul bunelor maniere”. Codul acesta nu mai e descifrat azi, s-a pierdut cheia, s-a uitat combinația, suma regulilor de conviețuire dă cu minus. În general, în societate, aceste bune maniere au dispărut din motive pe care nu le dezvolt aici și care țin de educație, spiritualitate, decență, modestie…
Vulgaritatea promovată pe oriunde, de la muzică la știri, cu prextul că aduce audiență, creează de fapt niște monștri. În alte vremuri, mai bune decât cele de azi, nu ne păsa, nu eram atenți. Acum însă, după ce pandemia și războiul ne-au sensibilizat și teama de ziua de mâine ne-a fragilizat, jignirile, aluziile, răutatea, judecata în formă neautorizată nu mai sunt tolerate și li se răspunde asap, cu toată social media la cc.
În plus, secolul ăsta a venit la pachet cu nevoia uriașă de schimbare a felului în care îl percepem pe cel de lângă noi, oricare ar fi el.
Suntem, se pare, încă „în construcție”pe un șantier în care mai cade, din când în când, tencuiala.
