Într-o dimineață de weekend am intrat pe grupul de Whatsapp pe care l-am format cu Noemi, Ana, Diana și Mara și am început o conversație cu ele, colegele mele din #ACinceaPutere, vorbind despre slăbiciunile pe care încep să le simt și care mă cotropesc.
Le spuneam că mă copleșește un fel de tristețe, o apatie care nu mă caracterizează, chiar o oboseală care mă lasă vlăguită pe canapea încă de pe la prânz, în fiecare zi.
O fi vârsta?– am întrebat, întrebare care m-a întristat și mai tare, pentru că nu aceasta era explicația, ci doar expresia unei temeri pe care am început s-o am, ceea ce mi-a adus aminte de alte lucruri, că uite așa dă omu’ în fandacsie odată ce alunecă pe toboganul emoțional.
În fine, ne-am plâns una pe umerii celorlalte, constatând că aveam cu toatele un fel de amoc, o stare de rahat, s-o spun de-a dreptul.
Mai târziu, când am întrebat pe Facebook dacă mai are cineva simptomele acestea, mi-au răspuns afirmativ zeci de oameni, iar Petronela Rotar a adăugat că se cheamă „pandemic fatigue” și că toată lumea o are.
Da, are dreptate, am obosit. Am obosit de lampa UV, de cutiile cu măști, de spălatul pe mâini, de distanțarea socială, de vitamina D3, de dezinfectantul mic de poșetă, de cel mare din casă, de soluția cu alcool pentru pantofi, de Zoom și video call… Am obosit, da, deși voi continua să trăiesc așa până când lucrurile se vor îndrepta…
Dar se pare că am obosit cu toții, că suntem extenuați de un an de pandemie, de suferință, de dispariții premature, de spitale arzând, de conspirații și țipete la televizor, de așteptarea vaccinului…
Suntem obosiți să sperăm la ceva ce nu mai vine, la revenirea la viața pe care am trăit-o până acum un an!… Și asta nu se va întâmpla, nu, nu vom reveni sau, dacă o vom face, noi nu vom mai fi cei care am fost. Ne vom fi schimbat profund după ce vom fi învățat între timp cât de repede putem dispărea, cum egoismul poate sublima în răutate pură și cum ura poate fi mai accesibilă decât iubirea.
În afară de asta, suntem obosiți de radicalizarea societății, de oameni pe care îi știm și care au luat-o razna, de duritatea și cuvintele tăioase spuse rapid la nervi, de lipsa de respect în conversații, de „cine nu e cu mine e împotriva mea”.
Am obosit văzând de fapt cum lumea pe care o știam nu mai seamănă cu cea de azi, deși e formată din aceiași oameni…
Și asta mă frustrează, îmi rupe firele care mă țineau deasupra, acolo unde puteam să respir.
Am început să simt acut, în urma suferințelor pe care le-am văzut anul acesta și în urma dispariției oamenilor pe care i-am cunoscut cum, concret, totul se duce, totul trece și nimic nu pare să reziste la nesfârșit.
Și, deși știam asta, că nu sunt vreo idealistă incurabilă, certitudinea care însoțește acest lucru este de nesuportat și devine izvorul din care curg necontrolat întrebările „și eu ce fac?”, „și noi ce facem?”, „și acum ce urmează?” și care nu au mereu răspunsuri, ceea ce ajunge să corodeze fiecare inițiativă de a fi optimist, ștergând orice urmă de superficialitate salvatoare.
„Ziua cârtiței”.
În fiecare zi simt că o iau de la capăt, de la același capăt, că aud parcă aceleași știri, că simt aceeași tendință manifestată public de unul de a mușca din altul, din cel care nu este de aceeași parte a baricadei opiniilor.
Și fiecare zi parcă se termină la fel, într-o seară tot cu știri, cu nervi la pachet, cu teme ale unui copil bulversat, în clasa a opta, pe care îl așteaptă un examen ciudat, altfel decât a fost până acum. Azi e luni, mâine e vineri și apoi din nou luni și apoi vineri, fără ca weekendurile să aducă ceva diferit…
„Ziua cârtiței”. Vă aduceți aminte filmul? Sigur, era o comedie, ceea ce nu putem spune că trăim azi… Ziua Cârtiței, aceeași zi în care reporterul Phil Connors (Bill Murray) se trezește mereu și mereu, într-o rutină care pare fără sfârșit. Și trăiește această zi perpetuu, până când se îndrăgostește de Rita (Andie MacDowell), colega lui, și reușește să exerseze fiecare fază a acestui sentiment până când îl simte cu tot sufletul, ceea ce îl salvează din coșmar.
Deci din rutină te scoate iubirea. Asta e lecția. Cea mai cunoscută lecție din lume pentru care nu ne facem niciodată temele bine sau la timp.
După ce m-am văitat de astenie pe social media și am întrebat cine mai simte la fel, după zecile de răspunsuri în care lumea îmi spunea că e cuprinsă de aceeași oboseală, am primit un comentariu de la Cristina Grecu, soția lui Toni Grecu, care a stat internat cu Covid o lună de zile și care ne-a spus tuturor să mulțumim că suntem cum suntem, pentru că nu știm ce spunem, și că se poate mai rău, cu mult mai rău, iar comentariul ei m-a ajutat să-mi redimensionez criza interioară, contribuind oarecum la „întoarcerea spre lumină”.
Ce am făcut?
Mai întâi mi-am dat voie să accept ziua de azi, fără s-o mai gândesc/plănuiesc/ pe cea de mâine. Ce-o fi o fi.
Apoi am apelat la cărți (mereu am făcut asta în momentele de singurătate, sau de teamă, pentru că așa îmi spunea Octavian Paler: „câtă vreme ai cărți în casă, nu ești singură și nu ai de ce te teme”).
Pe urmă rugăciunea… Foarte importantă pentru mine. Spunea Eugen Ionesco într-un interviu acordat lui Gabriel Liiceanu: „singura acțiune favorabilă omului este rugăciunea”, lucru pe care nu știu să-l fi zis cineva mai bine.
Și nu în ultimul rând familia… Iubirea din sânul ei, căldura și… faptul că nu suntem toți nervoși în același timp! N-aveți idee ce noroc e ăsta:)
Cred că vom trece această perioadă declarând-o „perioada pașilor mici”, a așteptărilor reduse, a tăcerii, poate, de ce nu?
A gândului bun venit înaintea celui rău și a compasiunii înaintea judecării.
Articolele scrise de colegele mele pe această temă sunt în linkurile active din numele lor.
Subiectul este abordat și de Diana Cosmin, Mara Coman, Ana Bîtu și Noemi Meilman, adică #ACinceaPutere.
