carieră
O nouă ediție Tiff. O nouă poveste la Cluj. Ediția 24. Tudor Giurgiu este un fenomen, cu asta suntem de acord. Dar că e inepuizabil, că are o energie care sfidează absurdul și că e la fel de emoționat ca la prima ediție, ei bine, asta, deși o bănuiam, nu o credeam chiar în întregime…
Interviuld e kai jos este publicat, parțial, în revista AnimaWings pe care o veși gîsi la bordul avioanelor companiei. Aici este pe larg, în revistă este o varinată mai scurtă.
Cum a evoluat viziunea „Transilvanian International Film Festival” în ultimii ani și ce aduce cea de-a 24-a ediție de anul acesta?
Dacă ar fi să subliniez un element dintr-o viziune mai largă, acela ar fi că generațiile filmului românesc cresc frumos an de an. Vorbim despre oameni tineri, unii pe care nu-i știm, care fac filme curajoase, despre tinere regizoare care sunt foarte bune, despre oameni care fac documentare excelente.
Împreună cu Mihai Chirilov am hotărât să le dăm o voce și să dedicăm cât mai mult spațiu de proiecție filmelor sau proiectelor lor aflate la început. Mă văd pe mine în ei, cel de acum 20 de ani, cu insecurități, cu dorința de a sparge gheața și simt că acum e de datoria mea (și a noastră) de a le oferi spațiu de expunere. Vedem de la an la an că sunt provocări diferite care vin din societate, din ce se întâmplă în jurul nostru.
Într-un an, am făcut o campanie anti război, anul acesta am văzut turbulențele de pe scena politică și că societatea românească s-a divizat, ceea ce ne-a tulburat pe toți.
Suntem tot mai divizați, tot mai împărțiți și lipsește, cumva, sentimentul de unitate și crește o ura dintre oameni. Încercăm să răspundem, prin ceea ce facem la TIFF, prin ceea ce comunicăm, la tipul acesta de zbucium și să propunem soluții de reapropiere, contribuind la conceptul de „împreună”. Acestea sunt unele dintre cele mai importante direcții ale festivalului.
Nu suntem în situația unui pion de forță în care filmul schimbă legi, de pildă, asta se întâmplă doar în democrații puternice
Filmul vindecă? Încă o mai face? Cum?
Am fost recent cu filmele mele prin țară și oamenii îmi spuneau că, atâta timp cât filmul îți pune întrebări, te trimite la bibliotecă, spre cărți, spre internet ca să cauți și să scotocești pentru a afla lucruri despre istoria necunoscută a țării tale sau despre lumea în care trăiești, asta înseamnă că și-a făcut datoria. Nu suntem în situația unui pion de forță în care filmul schimbă legi, de pildă, asta se întâmplă doar în democrații puternice.
Dar sper ca măcar o parte din filmele noastre să tragă niște semnale de alarmă sau să deschidă ochii mai mult decât o fac lucrurile aflate la școală sau care constituie o brumă de informație.
Dar ele trebuie să spună o poveste mereu…
Da, pentru mine, totul se rezumă la poveste. Asta au făcut filmele de când a intrat trenul în gară la frații Lumiere și până azi. Asta trebuie să facă filmul mereu și de aceea este importantă experiența colectivă pe care o presupune vizionarea unui film.
Sigur, poți vedea filme digital sau pe streaming, dar faptul că le vezi împreună cu alții te ajută să deschizi discuții, să ridici întrebări, să oferi sau să primești răspunsuri…
Un festival îți dă șansa să te întâlnești cu realizatorii filmelor și cu alți oameni care nu sunt așa de departe de ceea ce trăim și noi în România
Da, chiar asta voiam să te întreb acum: care mai este relevanța și importanța unei vizionări colective?
Este legată de acel „împreună” despre care spuneam. Acesta este și viitorul cinematografului, dacă mă întrebi. S-au închis destul de multe săli de cinema, este adevărat, însă un festival îți dă șansa să te întâlnești cu realizatorii filmelor și cu alți oameni care nu sunt așa de departe de ceea ce trăim și noi în România. Suntem așa de diferiți, din Europa, Asia, Africa sau America, dar de fapt problemele noastre sunt aceleași: insecurități sociale, teama de moarte, relațiile cu părinții, cu bunicii, frica de moarte, divorțul etc. Sunt povești care ne ating și emoționează la fel, de oriunde am veni.
Ce rol are sustenabilitatea în festival? Iată, subiectul nu mai poate lipsi din nicio discuție. Festivalurile sunt evenimente care își pun amprenta asupra mediului, asupra resurselor. Cum procedați?
E deja un subiect prezent și este foarte important ca, atunci când lucrezi în evenimente mari care consumă resurse, să integrezi practicile sustenabile în activitatea zilnică a organizației. Noi avem un moment pe care l-aș numi exploziv, când sărim brusc de la 30-40 de oameni, la 150-200 de voluntari care lucrează în perioada festivalului.
Încercăm să funcționăm pe cât de sustenabil se poate, de la consum de resurse, la colectarea selectivă, refolosirea unor materiale pe care le facem, eliminarea plasticului. Ba, chiar anul acesta, am avut surpriza să aflu că unii din echipa noastră s-au gândit inclusiv la un mod personal de transport, refuzând mașina și preferând bicicleta sau trotineta…
Un festival mare ca al nostru va servi întotdeauna ca model. Așa cum, ceea ce am făcut noi demult prin descoperirea unor spații neconvenționale pentru proiecții sau evenimente a fost model pentru alții, așa trebuie ca și felul în care lucrăm și promovăm concret, practic și conștient sustenabilitatea să devină un exemplu.
Filmele acestei ediții, realizate de oameni tineri, sunt incisive
În ce fel influențează publicul TIFF direcția selecției?
Noi suntem un receptor foarte atent și avem instrumente cantitative și feedback-uri calitative la fiecare ediție. Primim idei și mesaje de la oamenii care ne sugerează un anume tip de program sau o anume direcție și nu de puține ori am ascultat aceste sugestii.
Așa se face că anul acesta avem o secțiune dedicată adolescenților, Teen Spirit, pentru că avem nevoie să vorbim direct și apăsat tinerilor din categoria 14-18 ani, care sunt sub influențe multiple.
De la social media la societate, toate mesajele ajung la ei nefiltrate. Filmele acestei ediții, realizate de oameni tineri, sunt incisive și vorbesc serios despre problemele vârstei lor și dorim să-i avem pe adolescenți în sală, să vorbim cu ei, să intrăm în dezbateri, dacă se simte nevoia. Nu cred că educația se face predicând de la tribuna lupului moralist, ci vorbind pe marginea unor exemple concrete prezentate pe marele ecran.
O ediție bogată aceasta din 2025, cu multe evenimente speciale…
Da, cum ar fi retrospectiva unui mare cineast maghiar, Bela Tar, pe care încă nu l-am avut invitat la TIFF până acum, dar care anul acesta va fi cu noi. Vom proiecta toate filmele lui, este un regizor adulat internațional, preferat de Scorsese și de alți mari creatori. Filmele lui sunt de neratat, sunt restaurate, masterizate. Sunt pelicule de artă proiectate și aplaudate la Cannes.
Ne confruntăm cu o frică legată de ziua de mâine
Care este rolul și locul filmului românesc în această ediție a TIFF-ului?
Un loc important, ca de obicei. Sunt multe filme românești noi, în special în competiția „Zilele Filmului românesc”, între care 6 documentare, ceea ce nu s-a mai întâmplat în alți ani. Acest gen de film crește și propune, de la an la an, teme importante pentru societate.
Am vorbit despre filmele de azi și de ieri, dar ce poți spune despre cele de (despre) „mâine”?
TIFF 2025 aduce are secțiune nouă, propusă de Mihai Chirilov, care este legată de teama de viitor. Ne confruntăm cu o frică legată de ziua de mâine, de viteza cu care se schimbă lucrurile, de raportarea la Inteligența Artificială și de cum va arăta viitorul pentru noi. Filmele proiectate nu sunt doar cele realizate azi, ci și filme din 1980 despre anii 2000, sau 2020… Vor fi discuții importante, pline de sens, despre cum, în varii epoci, oamenii s-au raportat la viitor.
Ce alte momente sau nume importante marchează ediția acestui an?
Ioan Holender, care este un alt invitat important al festivalului. El vine dintr-o altă zonă a artei, dar este o personalitate importantă a lumii contemporane. În masterclass-urile și atelierele pe care le va susține, va vorbi despre relația dintre prezent și viitor, pentru că tot menționam despre provocările cu care ne vom întâlni.
În perioada alegerilor s-a făcut referire foarte mult la filmul „1984” în regia lui Michael Radford, după cartea lui George Orwell. Deci tot la film ne-am întors. Au existat vizionari care ne-au arătat prin artă cum va fi lumea în viitor?
Da, au existat. Sigur, filmul „1984” este de referință, dar să nu uităm de filmul lui Kubric, „Odiseea spațială” în care, deodată, roboții nu-i mai ascultă pe oameni și care oferă această perspectivă a unui viitor în care mașina se întoarce împotriva scopului pentru care a fost creată. Mi se pare că e o relație foarte delicată aici și de aceea subiectul va fi dezbătut de Mihnea Măruță, în această ediție. El a scris o carte despre identitatea virtuală și despre ce ne facem cu AI-ul, așa că are date care îi susțin argumentele.
Florin Piersic este omagiatul acestei ediții. De ce nu s-a întâmplat până acum?
Noi am mai făcut un moment memorabil cu Florin Piersic, care a primit „Premiul pentru întreaga activitate” și îmi aduc aminte că a fost savuros pe scenă alături de Claudia Cardinale.
De asemenea, a mai fost și eroul unei campanii a festivalului alături de fiul lui. Dar, pentru că a trecut prin niște încercări grele și a dispărut un pic din viața publică, ne-am gândit să-i facem din nou o reverență. Generațiile tinere știu foarte puțin despre ce a însemnat Florin Piersic pentru teatrul și filmul românesc și e necesară o împrospătare a memoriei.
Cum este noua generație de actori? Sunt mulți foarte buni pe care filmul încă nu i-a absorbit.
Da, filmul nu i-a absorbit pe mulți dintre ei pentru că procesul e mai lent. Filmul are nevoie de bani, de poveste, de timp. Sunt deja câțiva care au apucat să facă pasul acesta. În „10 pentru film” noi le dăm ocazia să fie remarcați- actori din teatre independente și nu numai.
Aș vrea să spun că sunt impresionat de ce a făcut Vlad Cristache cu echipa Teatrului Excelsior, de exemplu, și de felul în care a poziționat-o. În rest, sunt nume care deja confirmă, cum este Vlad Ionuț Popescu, care este un actor atât de dorit și care a pornit tot din teatrul independent. A jucat în „Anul Nou care n-a fost” și nu se oprește aici. L-aș mai menționa apoi pe Niko Becker, care a jucat în „Spre Nord” al lui Mihai Mincan.
Pădurea de molizi”, care este foarte diferit de ceea ce am făcut eu până acum
Ce poate să oprească TIFF-ul?
Nu cred că se mai poate opri. Este ca un tăvălug care merge an de an, împins de energiile din spate, pentru că echipa noastră tânără e implicată constant în acest proiect. Avem norocul că lucrăm cam cu aceleași echipe și la București, și la Cluj, adică oameni care se cunosc și care se completează minunat.
Semnăturile tale mai noi, „Nasty”, „Libertate” au avut un drum superb, plin de dezbateri. Ce aduci în această ediție?
Un film nou, „Pădurea de molizi”, care este foarte diferit de ceea ce am făcut eu până acum, pentru că e un film hibrid, fiind ficțiune cu elemente de arhivă, de documentar. Joacă doi mari actori în această producție, Coca Bloos și Mircea Andreescu, alături de care se află Ionuț Caras de la Teatrul din Cluj.
Filmul chestionează relația pe care o avem cu istoria noastră recentă, în care subiectul principal este masacrarea, în 1941, a peste 2000 de români la Fântâna Albă din Nordul Bucovina. Nu știam despre această tragedie, de aceea cred că filmul va aduce lumină asupra încă unei părți necunoscute din trecutul nostru.
Tu ai coagulat energii și oameni dintotdeauna, de când te știi?
Nu știu… S-ar putea. Dacă mă gândesc la mine pe când eram elev în clasa a șasea, când scriam piese de teatru (naive, desigur) și îi adunam pe colegi să jucăm, așa se pare că făceam. Când a venit Revoluția, după ce ne-am adunat în comitete de elevi, țin minte că eu am fost cel care a plecat la București să reprezinte liceul. Deci, probabil ceva din ce spui era în mine și a rămas. A venit cumva natural, nu mi-am propus asta, nu a fost ceva programat.
