Săptămâna asta o să vă povestesc despre frunze noi și istorii vechi.
Îmi tot făceam de lucru în weekend pe lângă zona cu Philodendroni și mă minunam de una singură cum Monsterei Deliciosa variegata îi dă a doua frunză nouă în mai puțin de două luni, cum lui Philo squamiferum i-a dat o frunză nouă săptămâna trecută, Philo pink princess are trei frunze noi și două pe drum, Philo sodiroi – despre care povesteam săptămâna trecută – la fel, am pierdut numărul lor la Philo lime lemon și la Philo Xanadu lime, Alocasia infernalis black magic are deja două frunze noi și în general tuturor Alocasiilor le-a mers excelent in ultima perioadă.
Și, cum mă minunam eu singură și le lăudam pe fiecare în parte, în timp ce le mai curățam ceva inexistent prin ghivece sau le mai stropeam cu puțină apă filtrată, am considerat că trebuie să informez și restul familiei, motiv pentru care am reușit să-l aduc în fața plantelor, relativ fără prea mult chin, pe tata la copil. Care omu’ a mimat decent entuziasmul (sau poate chiar s-a entuziasmat și sunt eu răutăcioasă) și a emis propoziția magică pe gură:
“Dar practic, la câte plante avem, cred că în fiecare săptămână apar frunze noi la unele dintre ele.”
Și de fapt, prieteni, aici voiam de fapt să ajung!:)
Cred că acela a fost momentul în care am început să conștientizez mult mai clar faptul că am ajuns să semăn cu tata. Dar abia ieri am realizat, a fost așa, cumva o epifanie, că de fapt istoria chiar se repetă.
Să mă explic.
Tata a fost pasionat de numismatică de când mă știu. Am crescut într-un apartament de două camere, care arăta ca o expoziție de vechituri fără vânzare, în care absolut toate locurile libere din bibliotecă / vitrine / mese / chiar și pereții erau acoperiți de diverse plachete, clasoare cu monede, decorații, colecții de insigne expuse pe panoplii, un costum de ofițer din timpul Războiului de la 1877, brevete etc.
Așa crește și fiica-mea acum, într-un apartament plin de plante.
Tata era (cred că mai este, nu’s sigură) membru al Cercului Numismaților din România și pe vremea când eram eu de vârsta fiică-mii participa, de două ori pe săptămână – joia după-amiază și duminca dimineață, la întâlnirile dintre membri. Care aveau loc la Casa Centrală a Armatei, vis a a vis de Romarta Copiilor (vorbim de sfârșitul anilor ’80, începutul anilor ’90).
În fiecare duminică tata încerca să mă combine să merg cu el la numismați. Și aproape în fiecare duminică îl refuzăm. Deși în aproape fiecare duminică invitația era însoțită și de o promisiune de oprit la Romarta Copiilor, post numismați. De unde, evident, aș fi plecat cu un cadou. Totuși nu suficient cât să mă determine să merg cu el, atât de puțin mă interesa această activitate și atât de tare mă enerva tata că mi-o propunea, ca-n Ziua cârtiței, în fiecare sfântă zi de duminică. Și dimineață, pe deasupra.
Am realizat ieri că frunzele sunt monedele și decorațiile și brevetele mele. Ceea ce, mă rog, ok. Dar am realizat tot ieri că frunzele mele au fix același efect asupra fiică-mii, pe care îl aveau decorațiile lu’ tata asupra mea.
Zic asta pentru că ieri urma să facem o excursie, împreună cu o prietenă, la Grădina Botanică, acolo unde s-a întâmplat în weekend-ul care tocmai a trecut o mini vânzare de plante propagate în surplus.
Am verificat lista de plante disponibile încă de vineri și știam deja că nu sunt neapărat unele pe care le căutam, dar mi-am spus că e mișto o vizită, anyway. Și că precis îi va prinde bine și copilului, în consecință am stabilit că duminică la 11.30 – 12.00 ne vedem la Grădina Botanică. Amica mea, eu și fiică-mea.
Ce să zic? Vizita a fost superbă, plimbarea la fel.
Și chiar dacă nu erau neapărat niște rarități pe care să ni le dorim, tot am plecat fiecare dintre noi (eu și amica mea) cu câte o sacoșă de plante. Pentru că nu-i așa, de ce nu? Doar nu era să plecăm cu mâna goală de acolo. Plus că, serios, chiar nu știam până ieri că viața mea e pustie fără o Polyscias balfouriana și, de cum am văzut-o, am zis că n-avem cum să mai trăim despărțite. 🙂
Dar oricât m-aș fi străduit eu să-i arăt fiică-mii diverse plante (fix așa cum tata și numismații lui mă îmbiau, acum 30 de ani, să admir niște decorații sau monede vechi), oricât ne-am fi entuziasmat, eu și amica mea, la Philodendronii, Alocasiile sau Syngoniumii din seră, nimic, dar nimic nu i-a crescut, cu măcar un micron, nivelul de bună-dispoziție.
Ba, de la un punct încolo (fix la fel cum făceam și eu cu tata când începeam să mă plictisesc la numismați, adică în primele 5 minute invariabil) a și început să mă întrebe, pe un ton șoptit, dar apăsat, cât mai stăm.
Și până la final a fost chiar mai șmecheră decât mine, pentru că atunci când era să plecăm a apucat-o și o stare suspectă de oboseală și slăbiciune.
Iar eu, la fel că tata, am făcut un stop, pe drumul către casă, la Romarta copiilor nowadays, adică la Velocita, unde ne-am cinstit cu câte o înghețată. Și, la fel cum făceam eu acum 30 de ani, când îmi purtam figura înțepată și plictisul generalizat printre raioanele acelui magazin, fix la fel făcea și fiică-mea ieri printre aromele de înghețată și sticlele de băuturi bio.
Mă rog, lecția e că o s-o las în pace mult mai devreme decât m-a lăsat tata în pace pe mine. Starting yesterday… Dar, la fel ca tata, nutresc speranța că într-o zi o să aibă chef de plantele mele și că, într-un mod miraculos, or s-o preocupe. Și cel mai probabil, la fel ca tata (care și-a extins colecția de-a lungul anilor) și eu voi crește/ îngriji/propaga, până la adânci bătrâneți, plante.
Ceea ce nu e chiar atât de rău, in the end. (pun pariu că și tata se consolează cu același gând:)
