Ea este Diana Pop și are o pasiune: creșterea și îngrijirea plantelor. Scrie pe #peopleperson despre asta.

Eu sunt doar un om obișnuit și știu foarte bine lucrul ăsta. Like I’m nimeni pe planeta Pământ și sunt ok cu treaba asta.

Nu mi-am dorit niciodată să fiu altcineva decât sunt, n-am visat nici la cărți de vizită cu titluri șmechere, nici la celebritate, nici la averi nemăsurate. Dar au fost niște momente în viața asta în care, recunosc, am fost invidioasă pe niște oameni. Tare. Foarte tare, gen. (Cristina a leșinat puțin la vederea acestui “gen”, sper doar să nu mă cenzureze:).

Am fost atât de invidioasă cât să compensez toate celelalte momente în care mi-am ars-o pe relaxare și pe mulțumire cu ceea ce sunt. Și mi-am dorit să fiu că acei oameni. Fix că ei, clonele lor, if possible.

Like prima dată când l-am văzut pe Freddie aici.

Sau când am citit prima dată „Toamna patriarhului”. Practic, după ce m-am adunat de pe jos făcând back and forth cu paginile în încercarea de a înțelege cum poate un om să-și țină firul logic în scris, într-o singură frază care se întinde pe 15 pagini, vorbind despre ceva în totul lui, de la nimic la tot, mwell, în momentele alea mi-am dorit cu disperare să fiu măcar o zi Marquez.

Și, deși am știut mereu că această dorință este perfect imposibilă (cam la fel de imposibilă ca atunci când citeam over and over again Tom Degețel, sperând de fiecare nouă dată că Tom n-o să moară la final) și știu că nu există nici zâne, nici peștișori aurii, cumva am sperat să se înfăptuiască minunea.

Evident ea nu s-a înfăptuit, drept dovadă că am ajuns să scriu strategii de PR, nu literatură at its best, și deși m-am împăcat cu ideea că măcar comunicatele mele de presă sunt unele din care și înțelegi ceva, mai sunt momente în care îmi aduc aminte de Marquez și am o strângere de inimă că n-a fost să fie.

Asta-i unul dintre ele. Am tot amânat momentul începerii acestui articol taman pentru că am tot scormonit în cap după cuvinte care să povestească în scris toată frumusețea acestei plante și toată avalanșa de bătăi accelerate de inimă pe care o trăiesc de vreo opt ore deja, de când a ajuns la mine, da’ cum nu m-a lovit geniul creator meanwhile și se apropie deadlinu’, this is it, what you read is what you get.

Și, după această lungă introducere (culmea e că mi-am propus ca măcar acest articol să fie mai scurt), să vă povestesc despre ce e vorba:)

După cum știți, de pe la începutul lui decembrie m-am potolit, ca de altfel majoritatea iubitorilor de plante, cu buyingu’ online de plante din EU. Mno, iarnă, temperaturi negative și cu toate heatpack-urile din lume (care oricum, asigură temperaturi decente inside the box maxim 72 de ore, iar o plantă din Olanda sau Germania sau Belgia ajunge în minim 4 zile, mult mai realist 5, chiar 7-8 și dacă ai ghinion chiar 2-3 săptămâni) câteva ore de expunere la minus X grade (nu știu exact câte ore și nici n-aș vrea vreodată să aflu pe pielea, mă rog, frunzele plantelor mele) mai mult ca sigur terciuiesc un Philodendron sau un Anthurium sau orice plantă care trăiește în climă tropicală.

Din acest motiv s-a liniștit mult și activitatea pe grupurile de licitații și multe dintre magazinele online din EU au fost closed pentru restocks sau au anunțat întârzieri de livrări (and where is the fun?).

Mwelll, două luni de abstinență de la shopping pentru un plant addict este mai rău decât își poate imagina cineva. Eu una am simțit că mă usuc și singurele treburi care m-au ținut în viață au fost frunzele noi de la plantele din casă, precum și niște comenzi pe la magazinele online din București:)

Daaaar iarna asta lungă și grea începe să se termine (știu că-i abia 5 februarie. which means că în două săptămâni vine primăvara. mă rog, trei), motiv pentru care săptămâna trecută n-am mai rezistat la vederea acestui frumușel.

Plus că statu’ ăsta cuminte cu comenzile m-a ajutat să strâng un kind of budget pentru plante, așa că am cheltuit mare parte din el la această comandă.

Săptămâna trecută am plasat-o, luni am primit link de track & trace și azi (adică 4 zile mai târziu, well done DPD<3) după-amiază curierul făcea un om fericit, pe mine adică.

Mie îmi place să-l alint “my precious”, dar numele lui official este Philodendron burle marx și îl cheamă așa după numele lui Roberto Burle Marx, un arhitect brazilian super șmecher, primul care a folosit plantele tropicale în proiectele de landscape design modern. Și chiar dacă diverse specii de philodendroni au fost populare încă din perioada Victoriană (mă rog, nu vreau să mă gândesc ce făceau românii când englezii citeau Byron pe sub frunzele în formă de inimă ale cine știe cărui Philodendron), domnul Burle Marx este cel de al cărui nume este strâns legată istoria acestei plante în ultimul secol, numa’ dacă ar fi să ne gândim că peste 50 de specii îi poartă numele, colecția sa număra peste 500 de specii diferite de Philodendron sau că este una dintre primele voci care au cerut conservarea pădurilor din Brazilia.

Dar ce a făcut domnul Burle Marx cu adevărat șmecher este faptul că omul a cumpărat în 1949 o proprietate de 365.000mp la periferia Rio de Janeiro, pe care a transformat-o în grădină pentru peste 3.500 de specii de plante. Locul cu pricina se numește Sitio Roberto Burle Marx și în 1985 a fost donat statului Brazilian, devenind monument național. Dacă aveți drum până-n Rio, merge o vizită și la verdeață, mă gândesc. La mine e în plan, oricum. Doar să treacă pandemia și să nu-mi cheltuiesc chiar toți banii pe plante.

Revenind la My precious, este un low-grower de loc din Brazilia de Nord, Columbia și Ecuador (ca orice philodendron care se respectă, îi place în pădurile tropicale, mno), dar este foarte ușor de îngrijit – multă lumină indirectă (ferestrele spre est rules), sol aerisit, astfel încât să nu-i băltească rădăcinile în apă multă vreme și umiditate moderată (nu ca fratele lui verrucosum, care mi-a mâncat ficații). În mediul lui natural crește în aglomerări de aproximativ 2 metri înălțime și 2-3 metri lățime și înflorește din septembrie până în decembrie, ceea ce sigur nu se va întâmpla niciodată la plantele crescute indoor (including mine), dar orișicât.

Frunzele sunt absolut minunate – în formă de inimă verde strălucitor (frunzele au aspect glossy de piele lăcuită, cumva) la varianta regular și verde cu variegații crem-gălbui la varianta variegată și fiecare dintre ele pare că are viața ei proprie.

Din punctul ăsta de vedere My precious arată ca un savant nebun, proaspăt trezit după două ore de somn (din ultimele 48, gen). Fiecare frunză are un pattern de variegație unic, ba chiar m-a fericit Barbosu’ cu un specimen care are și un half-moon (la care mă benoclez obsesiv de când a ajuns la mine), și pare că fiecare dintre ele vrea să o ia pe un drum propriu, independent de restul plantei.

Și pentru că tot vorbeam de Bărbos, exemplarul meu are două tulpini și ambele dau frunze noi. So pretty soon voi putea să văd dacă-i un fast grower, sau nu și o să revin cu updates într-un articol viitor.

Acestea fiind spuse, eu mă duc să mă mai atârn nițel de cabinetul în care l-am băgat, v-am pupat, pe săptămâna viitoare.

Later edit: băgând diacritice și corectând textul am realizat ce glumă bună e aia cu Marquez și visele mele penibirealizabile. Dați și voi ignore, though merge un click pe linku’ lu’ Freddie, că-i mișto concertu’ și o să vă placă să-l revedeți.