carieră
Paul Chiribuță este un actor de care se leagă teatrul românesc prin istorie, actori formați de domnia sa, spectacole, dar și o școală de actorie în afara României, mai exact în Limoges. A fost profesor, director de teatru, deschizător de drumuri împreună cu Silviu Purcărete al cărui bun prieten este. S-a născut la Buhuși, a jucat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, unul dintre cele mai importante teatre din România. Este căsătorit cu Ana Ciontea, la rândul ei o actriță de valoare a scenei românești.
Paul Chiribuță a fost invitatul meu la podcastul #peopleperson powered by DENT ESTET. (vezi video)
La PeoplePerson am alături de mine un om a cărui experiență, a cărui viață pot să intimideze. Este vorba despre domnul Paul Chiribuță. Actor, regizor, profesor, universitar. Un om de care se leagă, practic, teatrul românesc, pentru că vorbim de 50 de ani de carieră.
Mulțumesc pentru laude, dar știți cum e, bunica mea spunea „pe ce a fost nu dăm doi bani, să vedem ce facem de aici încolo”.
De aici încolo avem 30 de minute în care să vorbim, măcar să atingem câteva momente importante din cariera și viața dumneavoastră. Pentru că de numele dumneavoastră se leagă teatrul din Piatra Neamț, teatrul din Ploiești, teatrul din Buzău, teatre din București, aș menționa mai ales „Lucia Sturdza Bulandra”, dar și Facultatea de Teatru. Sunteți un om care a influențat viețile actorilor, ați constituit acea întâlnire providențială pentru alții. Dar pentru dumneavoastră, cine a fost providențial?
Au fost mai mulți oameni. În primul rând, providențială a fost însăși întâlnirea cu teatrul.
Înainte de orice, am avut șansa să văd primul spectacol din viața mea, „Vicleniile lui Scapin” care a fost pus în scenă de David Esrig, cu Leopoldina Bălănuță, cu Dodo Voicescu, un băiat foarte talentat, dar care, din nefericire, s-a pierdut din cauza bolii profesionale, alcoolismul.
Și, după aia, am avut noroc ca, printre actorii de la Piatra Neamț, să-l întâlnesc pe Alexandru Lazăr, care a fost și el, mai târziu, profesor la facultate aici, în București, și care m-a descoperit, într-un fel, la un concurs de recitări.
Cum era obligatoriu, pe vremea aia, unii care aveau cât de cât o aplecare către povestea asta, erau selecționați și trimiși la tot felul de concursuri de recitări, concursuri, întrecere între școli. El și-a dat seama de ceva din mine și m-a îndemnat să mă îndrept spre teatru.
Vă mărturisesc că nu am crezut, nu i-am urmat sfatul. La început voiam să fac cu totul altceva, filologie sau istorie.
Dar ați avut o revelație?
E adevărat că am avut un fel de revelație, pentru că inițial nu pot să spun că am simțit „acea” chemare.
Până într-o zi, eram în ultimul an de liceu, în clasa 11- am fost ultima promoție cu 11 clase, după care s-a introdus și a 12-a clasă. Eram, deci, în ultimul an și țin minte că mă îndreptam spre școală, spre Liceul Petru Rareș, unul din liceele mari din Moldova și din țară. Și mergând, am avut acea revelație de care spuneați, în clipa aia am avut efectiv senzația unei iluminări. Probabil că mulți au avut-o, dacă au recunoscut-o sau nu. Am avut senzația asta că totul s-a oprit o secundă și mi-am zis: „eu mă fac actor”.
Toată piramida de valori s-a reorganizat și destinul meu a fost clar
Ați auzit chemarea?
Da, dar chemarea n-a fost sonoră, a venit undeva dinlăuntru. Și din clipa aia lucrurile s-au aranjat foarte, foarte simplu. Toată piramida de valori s-a reorganizat și destinul meu a fost clar, a fost limpede, n-am mai avut ezitări. Și bunul Dumnezeu m-a ajutat să pot să merg până la capăt.
O altă întâlnire providențială a fost cea cu Silviu Părcurete.
Da. A mai fost, aș spune, o alta la școală cu Ion Cojar, care mi-a fost profesor și de la care am învățat foarte mult și care a pus niște baze solide pentru ceea ce a urmat. Și cred că, într-un fel, mi-a activat și această zonă pedagogică, să spunem.
Și, bineînțeles, întâlnirea cu Silviu, de care ați menționat, care s-a desfășurat și ea în mai multe etape. N-a fost o singură etapă. Ne-am întâlnit, sigur, ne-am văzut în școală, dar nu am colaborat atunci.
El era puțin mai mic ca mine în școală. Dar la Piatra Neamț a pus „Romeo și Julieta” în care eu am jucat Mercuțiu, un rol la care am visat și visez în continuare.
Ne-am revăzut după ani de zile. Silviu a pus la Piatra Neamț „Piațeta” lui Goldoni în care am jucat un rol important pentru mine și pentru cariera mea. Și această a doua întâlnire a fost esențială pentru bazele acestei prietenii pe care am trăit-o și o trăim.
Înainte de asta, Silviu a fost numit director la Bulandra unde eu eram deja actor. Intrasem din 90 prin concurs… A fost unul din momentele mari, dar care-mi dau un fior de fiecare dată când mă gândesc. A fost o comisie cu 17 oameni, adică toată elita Teatrului Românesc.
Te speriai numai citind numele, dar să te și produci în fața unei asemenea comisii! A fost poate una din cele mai mari încercări prin care am trecut!
Ați ajuns director artistic al Teatrului Bulandra?
Da, a fost o altă surpriză când Silviu m-a invitat să fac parte din echipa lui și să-l secondez ca director artistic, pentru că, probabil și lui, cum și mie, îi era teamă de toți monștrii ăștia sacri, mari actori. Și caractere dificile în majoritate.
Și atunci a vrut să-și ia pe cineva mai apropiat cu care să poată face echipă. A fost o experiență intensă, grea, într-o perioadă de tranziție a teatrului după Revoluție, în care, cum să spun, teatrul din stradă depășea ceea ce reușeam noi să facem pe scenă. A fost o perioadă complicată în care începeam spectacole, dar ne dădeam seama că nu suntem la nivelul de intensitate al străzii și al frământărilor din epoca respectivă, vorbim de anii 93-97, cam așa. Extrem de încărcați…
Debutul meu a fost în 1972, în Danemarca, la festivalul de la Aarhus
Da, da. Se năștea o lume.
Mă rog, aveam senzația că putem contribui și noi la nașterea asta. Senzație pe care am pierdut-o curând. Dar a fost o perioadă de frământare în care și teatrul își căuta un alt drum.
E adevărat că în ultimii ani practicam un teatru aluziv, în care mai făceai din ochi publicului care reacționa, dar asta a mutat puțin atenția oamenilor de la adevărul teatral. După Revoluție lumea a fost timp de aproape 2 ani destul de derutată. Dar trebuie să-i mulțumim și lui Silviu, dar și lui Andrei Șerban, pentru că ei au schimbat și au mutat privirea profesioniștilor asupra adevărului și esteticii, ceea ce ne-a ajutat.
După aia ne-am repliat destul de repede și, timp de câțiva ani, cu Teatrul Național al lui Andrei Șerban și Teatrul Bulandra, condus de Silviu, am fost în toate marile festivaluri internaționale, turnee peste tot, nu mai pridideam, ne-ntorceam de la Tokyo, stăteam două zile și plecam la Bogota, la New York.
Ați jucat de altfel pe scene ale lumii încă din 1972, când ați debutat într-un festival din Danemarca. Cum, în 1972? Comuniștii nu erau la ușă, la porți?
Ba da, dar Teatrul Tineretului din Piatra Neamț avea un statut special la vremea respectivă, era teatrul pentru tineret și copii, ceea ce oferea un culoar destul de liber pentru plecări și-și făcuse deja un nume în lumea internațională a spectacolelor pentru copiii și tineri.
S-a îmbolnăvit cineva, în cazul meu, și un rol a rămas neacoperit. Și atunci am intrat eu, așa încât debutul meu a fost în Danemarka, la festivalul de la Aarhus.
Peste ani ajungem în Franța cu domnul Purcărete, într-o țară în care istoria teatrului era cu mult mai lungă decât istoria teatrului românesc, ajungeți să predați, să formați, de fapt, o școală care foarte repede a fost recunoscută ca una dintre cele mai bune.
Da, a fost o poveste amuzantă. Înainte să vină „invadatorii români” în teatrul francez, adică noi doi, Silviu Purcărete și cu mine, în Limoges, directorii francezi care au fost schimbați de către ministerul lor (noi nu am avut nicio contribuție) au organizat demonstrații. Protestau împotriva venirii noastre, „invadatorii cu bărbi, cu ghioage, cu blănuri de urs pe ei”, adică niște unii care nu știau nimic.
Aveau dreptate bieții oameni, pentru că informațiile erau destul de ambigue despre România, dar a fost destul de simplu să ne câștigăm locul în comunitatea teatrală de acolo. Eu am început prin a cere doamnei care făcea un soi de secretariat literar să-mi aduc textul lui Shakespeare, „Troilus și Cresida”, că voiam să iau o scenă de acolo pentru lucru și persoana respectivă a mărit ochii, ca să nu spun altfel😊
Noi am introdus conceptul de „pregătire continuă” care înseamnă că, după ce ți-ai terminat o școală și ai profesat un anumit număr de ani, simți nevoia unei reîmprospătări a mijloacelor, a rezolvării unor blocaje.
Existau în Franța organisme de formare puse la dispoziția celor care doreau să-și continue într-un fel drumul, să se pună la punct și erau pentru toate profesiile, dar nu și pentru actori. Noi, venind cu o privire proaspătă, am descoperit treaba asta și am întrebat „dar pentru actori de ce n-ar fi? Actorii nu au nevoie?” Cu atât mai mult cu cât acolo nu exista o diplomă de studii superioare ca actor. Ministerul Culturii a fost foarte încântat de această propunere și ne-a susținut imediat.
Imediat am lansat invitațiile, s-au înscris foarte mulți actori, care nu aveau niciun fel de școală. (Acolo formula e că dacă ești plătit timp de câțiva ani ca actor, ți-ai validat statutul.)
După aia, fiind o profesie liberală poți să reziști sau nu. Școala noastră, îi spuneam școală, mă rog, era un fel de școală, a fost cea care s-a deschis imediat. Am făcut contacte cu exteriorul, am mers la festivaluri, la tot felul de manifestări ale școlilor de teatru, într-un fel am devenit destul de cunoscuți în raport cu celelalte școli care aveau o tradiție mult mai lungă și mai importantă decât a noastră.
Înțeleg că vă beți ceaiul în cești Limoges…
Am cești Limoges, tacâmuri, farfurii. Într-adevăr e ceva…
Ce au special? Spuneți-mi două, trei caracteristici.
În primul rând, regina Elisabeta a II-a își făcea vesela acolo. Deci e vorba de o anume calitate, de o transparență a porțelanului pe care uneori ți-e teamă să-l atingi. Plus că eu am fost și am vizitat fiecare mare atelier de acolo. E, într-adevăr, o muncă aproape de bijutier.
Nu m-am putut apropia de articolele de top. Dar mi-am ales cele care aveau mici defecte insesizabile!
Schiez și acum. A fost una din marile mele pasiuni
Domnule Chiribuță, sunteți căsătorit cu doamna Ana Ciontea, o actriță de o grație și de un inefabil evidente. Cum v-ați îndrăgostit? Cum v-ați căsătorit? Care a fost magia din spate?
Magia a fost tot scena. Am operat această magie, am văzut-o în „Gustul mierii” la absolvire. ȘI ea era absolut… Era dincolo de… Nu părea că e o actriță. Părea că e de-acolo, că ea e și ceilalți toți care se străduiau să fie aproape.
A fost fabuloasă și, fiind în Piatra Neamț, bineînțeles că am avut posibilitatea să ne și cunoaștem. Am și jucat de multe ori împreună.
Cum e să joci cu o femeie pe care o iubești?
Greu. Foarte greu. Foarte greu pentru că exact asta nu poți să joci: iubirea. Și sunteți căsătoriți de…? Suntem căsătoriți de peste treizeci de ani.
Iată încă o întâlnire providențială…
Pot spune treaba asta. Mai ales că ne-a unit și gustul pentru performanță și faptul că gândim la fel profesional. A contat enorm și am putut să ne sprijinim în momentele mai grele unul pe celălalt.
Mai schiați?
Da. Și nepoții mi i-am pus pe schiuri. Schiez și acum. E adevărat. A fost una din marile mele pasiuni.
V-ați rupt ceva vreodată?
Nu. Nu mi-am rupt nimic. Am avut câteva căzături zdravene în competiții, dar nu.
Am avut șansa să nu-mi rup nimic și rămâne una din bucuriile mele. Și acum când mai ies la schi cu nepoții, e și mai interesant.
Experiența DENT ESTET? Impecabilă
Sănătatea, sportul v-au preocupat?
Sportul. Eu am făcut sport de performanță. Am avut noroc că la Piatra Neamț era o școală sportivă.
Am avut noroc de un mare om și un mare profesor, Săvinescu, profesor de sport care a adunat în jurul lui numai oameni de calitate într-o echipă de schi care era, după Brașov și Sinaia, cea mai puternică echipă de schi. La juniorate vorbesc. Am făcut un singur an de seniorat.
Nu știam că cineva se poate ocupa în mod gratuit de sănătatea actorilor și, mai ales, de dantura și de zâmbetul acestei breslei
Viața unui actor presupune și excese? Sau nu-i obligatoriu?
Presupune, mai ales când ești tânăr și când crezi că poți orice. După aia îți dai seama că sunt de evitat. Dar, la început, sigur că atunci când ești tânăr ești cel mai tare, mai faci excese. Dar natura, dacă ai noroc, te aduce repede la realitate și te cumințești. Depinde acum și ce pui în prim plan.
Prietenii și partenerii noștri, DENT ESTET, susțin teatrul românesc și actorii și sănătatea lor. Dantura, pentru un actor, este foarte importantă, de la dicție până la estetică. Ce experiențe ați avut cu ei?
În primul rând, trebuie să vă spun că am aflat cu surprindere de faptul că DENT ESTET susține actorii.
De ce cu surprindere?
Cu surprindere, pentru că nu știam că cineva se poate ocupa mod gratuit de sănătatea actorilor și, mai ales, de dantura și de zâmbetul acestei breslei. Cum spuneați, de la dicție la zâmbet. Și nu numai, dar și să te facă să te simți om în deplinătatea funcțiilor este foarte important.
Am încercat, cu timiditate la început, să spun că aș avea și eu o problemă. Nu aveam o problemă, aveam multe probleme dentare. Și oamenii au fost extraordinari de deschiși și surprinzători de amabil.
Au spus, „da, cum să nu?” Au făcut o constatare, și-au dat seama de catastrofa pe care urmau să o rezolve. Dar n-a părut nimeni speriat… Au fost senini și la fel de senini au rezolvat și lucrurile astea. E un lucru care se vede.
Totul s-a petrecut atât de normal, relativ simplu, chiar dacă operația pe care am avut-o eu a fost destul de complicată, plus multe, foarte multe implanturi. Totul s-a petrecut atât de repede, simplu și nedureros.
Mă știam destul de fricos și eu gestionez greu momentele astea, dar am trecut foarte ușor și în timpul operației și post operator, trebuie să-mi scot pălăria în fața lor și trebuie să le mulțumesc pentru felul în care m-am simțit.
Și ce a contat cel mai mult în dispariția fricii?
Știam că va fi greu, că voi avea o operație complicată, am încercat și eu, în limita posibilităților mele să mă pregătesc mental și psihic pentru această intervenție, dar am avut o încredere în ei de la prima vedere. Faptul că am fost sigur de la început că va fi bine a fost foarte important. Eu lucrez mult cu o intuiția, judec cu acest „organ” și ea mi-a spus că va fi bine.
Sănătatea este precară în România nu numai pentru că sunt probleme multe în sistem, dar și pentru că oamenii nu merg la medic decât atunci când e foarte grav.
Da, și eu am fost așa, dar am reușit să mă educ în acest fel, să mă duc să fac controale periodice și atenția acordată acestei educații medicale cred că trebuie menținută prin toate mijloacele pentru toată lumea.
