Sunt dornică să scriu, mă pregătesc să plec din nou în călătorie. Îmi place ce fac, mă trezesc în fiecare dimineață cu gândul la blog, la conținut, la subiectul următor… Și nu percep asta ca pe o povară, ci ca pe o iubire. A mea față de mine însămi. Am început să mă iubesc, să mă respect, să mă întorc spre mine, ca spre o persoană nouă…
Și asta are și n-are legătură cu vârsta.
Nu vârsta este cea care mă infioară, ci felul în care este ea percepută. Mai întâi de cei care o au și apoi de cei care o resping.
Am 50 de ani și jur că este o vârstă care îmi place mai mult chiar decât cea de 40 sau cea de 30 sau chiar decât cea de 20.
De fapt, cu excepția unei crize la 40 de ani, făcute la volanul mașinii, când mi s-a făcut deodată rău constatând că am 40 DE ANI, în rest nu am a mă plânge.
A, desigur, am avut depresii, și burn out, am avut îndoieli și frici, ipohondrii și crize, dar cred că nu spun ceva nou, că doar oricine poate trece prin asta.
Vârsta, pentru mine, a înseamnat doar încă un la mulți ani spus în decembrie, de ziua mea…
Vârsta mea nu a reprezentat nimic pentru mine. Niciodată.
De când mă știu muncesc ca la 20, ca la 30 sau ca la 50.
Singura diferență este că acum vreau să dorm mai mult dimineața (oare pentru că văd seriale noaptea?:).
Sunt fericită, fiecare zi e nouă, frumoasă, fiecare zi are un potențial, fie de a râde, fie de a învăța ceva nou. Înseamnă că sunt vie, că am atâtea de făcut! Și constat din nou că nu-mi ajunge timpul.
Cred că generația din care fac parte și care este atât de puternică, are și acest fel de a trata anii… ca pe o cifră oarecare care nu are legătură cu starea de fapt.
Am primit multe lecții în viață și m-am bucurat de prietenii și iubire cât pentru un secol. Probabil că nu degeaba am numit acest blog, site, nici nu știu cum să-i spun, #peopleperson. Oamenii au fost cei care mi-au trasmis mesajele universului, cei care mi-au dat lecțiile de viață.
Femeile care îmi plac și pe care le urmăresc pe social media (desigur, sunt mai multe)
Uite de exemplu și femeia asta, Carmen dell’Oreffice care îmi place atât de mult! Are 87 de ani, e model activ, face meseria asta de la 13 ani când a fost descoperită accidental pe stradă, așteptând autobuzul. Privirea ei, zâmbetul ei, toate arată o femeie care a trecut prin vârstă cu grație. Pe mine mă motivează într-un fel anume.
Sau Lou Kenny, cel mai în vogă model australian, are 58 de ani și pare că nu-i are.
Și Lyn Slater, 63, profesoară, remarcată de un reporter pe când aștepta să intre la NY fashion Week. I-a pus întrebări, i-a făcut fotografii. Ea și-a făcut apoi un blog pe care l-a numit https://www.accidentalicon.com/,. Acum e consultant cutural, speaker motivațional.
Lucrează cu cele mai mari branduri de modă, iese din stilul pe care, nu-i așa? vârsta l-ar impune…
Ce vreau să zic eu cu asta?
Că nu contează ce scrie în acte.
Contează ce și cum duci în spate.
Ziceam la început de faptul că mă înfioară percepția vârstei. Da, încă în România, a avea 40 sau 50 de ani înseamnă a fi bătrână, sau ieșită din uz, sau trasă pe dreapta.
Omenirea însă a început să tragă semnale de alarmă, moda a început prima, că de, e modă și ea creează tendințele. Includerea modelelor în vârstă în comunicarea lor mi se pare salutară.
Dar părul alb, sau doar grizonant, ridurile din jurul ochilor, pielea care și-a pierdut fermitatea, toate astea la un loc nu înseamnă că, pe dinăuntru, femeia a căzut. Ci că s-a ridicat. S-a dezvoltat, s-a umplut de înțelepciune și înțelege mult mai mult…
Cine nu ar vrea să aibă în preajmă pe cineva care să-i traducă experiențele și să-l învețe frumusețea?
Ps: Acest articol nu se referă la cei care au trecut prin vârstă urât, care sunt scorțoși sau care au ales ca din viața lor să rețină doar răul pe care l-au făcut sau care li s-a făcut. Nu este despre priviri stinse, ci despre lumina din noi.
