carieră
George Leca este un personaj în sine. O figură puternică, o prezență care impune. Când am aflat ce poate face cu caii în trainingurile lui de leadership, mi-am dorit tare mult să aflu mai multe.
George Leca este Managing Director al Adizes Institute Worldwide pe România și Moldova. Este „Dr. House of Transformation”, Horse Powered Business Seminars, consultant de business, Certified Generative AI Expert. E plin de diplome, a fost la multe școli, îi place să învețe continuu cum să ajute organizațiile de toate tipurile și felurile să-și eficientizeze activitatea printr-un diagnostic corect al problemelor.
Dar nicio școală, spune el, nu a fost atât de intensă ca aceea a cailor. A învățat de la ei să simtă oamenii, să-i cunoască și să-i evalueze așa cum o fac ei înșiși în teren. Calul vede orice microexpresie pe care o ai, orice gest cât de mic și poate accepta să colaboreze cu tine sau să fugă, așa cum i s-a și întâmplat odată când patru cai au evadat din fața unei directoare de HR de la o organizație.
Caii l-au învățat să se concentreze fără întrerupere timp de 8 ore, să fie prezent în realitate fără ca mintea să-i fugă periodic în altă parte.
George Leca este un horse whisperer, un intermediar între lumea cailor și cea a oamenilor, ajutându-i pe aceștia din urmă să se dezvolte și să se cunoască. A fost prieten de corespondență cu Regina Elisabeta a Angliei și cunoaște în profunzime natura umană.
George Leca, cum și unde ai copilărit?
La Vălenii de Munte, destul de aproape de Cheia. Am copilărit foarte frumos, pentru că am avut multă libertate și lucruri pe care puteam pune mâna: bicicletă, râu, pădure, fructe sălbatice. Am fost înclinat, de când mă știu, spre tehnică. Tatăl meu avea un atelier cu multe scule și mi-a arătat cum să fac diverse lucruri. Uneori am și dat de bucluc… Am aruncat copaci în aer, am construit dispozitive explozive, lucram cu metale, cu mecanică, cu chimie. Eram de nestăpânit.
Libertate, o bicicletă galbenă și o carte
Cu cine semeni?
Cu tata, care era foarte tehnic și mereu preocupat să meșterească la ceva. Bunicul patern era inginer electronist, ceea ce, pe vremea lui, era o ocupație destul de rară.
Și ce ții minte din copilărie?
Verile. Ele însemnau pentru mine totul. Cărți și bicicletă. Mâncam micul dejun, fugeam de acasă și mai apăream seara la cină. Nimeni nu știa nimic despre mine, dispăream toată ziua.
În perioada copilăriei am citit enorm, tot ce am putut găsi, lucru pe care apoi, în viața de adult, nu am mai putut să-l fac. Dar asta a fost copilăria mea: libertate, o bicicletă galbenă și o carte.
Care a fost drumul spre consultanță de business, leadership, cai? Cum a ajuns băiatul care citea rezemat de gard aici?
Am avut câteva exemple de oameni extraordinari în jurul meu, nu neapărat în familie. Mă gândesc acum la profesorul meu de fizică. El m-a inspirat. M-a ambiționat foarte mult și mi-a redus anxietatea, pentru că majoritatea copiilor care rămân în urmă la ceva – un subiect de studiu, o materie- nu reușesc să treacă de un anumit prag de anxietate.
Au tot felul de anxietăți și ajung să creadă că nu pot reuși. Este foarte important să aibă pe cineva care să le deschidă o ușă. E nevoie de un „click”. Aveam probleme la matematică, pierdusem niște pași. El a reușit să mă facă să înțeleg practic la ce îți folosește o arie, o integrală și atunci, dintr-o dată, matematica mi s-a părut foarte simplă și am început să o iubesc.
Mie mi s-a întâmplat acest „click” și am înțeles importanța acelui moment. Am citit apoi mult despre acest fenomen. Așa am ajuns la Temple Grandin, o academiciană susținătoare a tratamentului uman față de animalele destinate sacrificării și autoare a zeci de lucrări științifice despre comportamentul lor.
Ea a văzut și studiat exact partea aceasta a „deschiderii ușilor”, a acelui click după care totul devine posibil. Avea o sensibilitate specială față de animale, vedea tiparele lor comportamentale și a revoluționat complet modul de creștere a animalelor în turme și fluxurile din abatoare. Sigur, mâncăm carne, animale, dar de ce trebuie să le și stresăm?
Citind despre asta foarte devreme, mi s-a trezit interesul pentru animale și pentru această idee a deschiderii orizontului.
Și tu ai dus mai departe asta? Ai creat un „click” pentru alții?
Da. Am reușit de multe ori.
Uneori e foarte greu pentru ei, nu toți caii pot duce emoțiile și îmi cer ajutorul
Ai ajuns la cai, la ceea ce pot face ei pentru oameni, la felul în care îi pot ajuta. Un miracol, după părerea mea, o adevărată artă. Și aflu de la tine că un cal își poate da seama de starea ta încă de la prima vedere. Cum?
Din microexpresii, din variația pupilei, din mișcarea degetului mic, din microgesturi.
Și care a fost cea mai wow reacție pe care ai produs-o într-un training cu cai?
Cred că cea mai puternică reacție pe care am avut-o a fost atunci când patru cai, unul după altul, au evadat din fața unei doamne director de HR dintr-o companie. Au sărit gardul. Atât de mare era încărcarea și presiunea acestei persoane, încât patru cai nu au putut suporta. Când vezi că un cal se poartă într-un anume fel cu tine și cu altul nu, e foarte de impact.
Și doamna a avut un șoc, iar colegii erau siderați, pentru că spuneau că așa se simt și ei în fața ei. A fost o revelație pe față, fără nicio pregătire prealabilă, fără niciun menajament. Ce se întâmplă într-o organizație în șase săptămâni, cu caii se întâmplă în trei minute.
Ai învățat ceva de la cai? Te prinzi de oameni repede?
Partenera mea îmi spune „Cassandra”, pentru că mă prind din câteva minute de oameni… Câteodată mă și enervează, pentru că mă blochează în construirea unor relații. Deci am ceva… Dar s-ar putea să fie și o chestiune de antrenament.
Atenția mea este împinsă la maximum. Eu, timp de 8 ore cât lucrez cu caii, nu mă pot gândi la altceva. Focusul meu este numai acolo, minut cu minut, 8-9 ore, ceea ce este fantastic.
Cu caii nu te poți gândi la altceva, nu ai cum. Trebuie să menții un nivel de concentrare constant. Iar după o zi de lucru sunt super fericit, dar foarte jos din punct de vedere fizic. Așa sunt și caii, pentru că, în funcție de participanții din teren, ei primesc mai multă sau mai puțină încărcare emoțională. Uneori e foarte greu pentru ei, nu toți caii pot duce emoțiile și îmi cer ajutorul. Eu îi pot încuraja atunci când au nevoie, dar de cele mai multe ori trebuie să-i schimb, să aduc alții.
Faci treaba asta în multe părți din lumea asta mare… Sunt foarte curioasă cum ar arăta un training cu Trump, Putin și Xi…
Super interesant ce mi-ai spus. Ce îi unește pe acești oameni, după părerea mea, este faptul că au avut pentru prea mult timp autoritate, putere și influență, ceea ce este un lucru esențial în a implementa lucruri, de exemplu, dar când le ai pe toate trei pentru un timp lung mergi sigur, dar sigur, spre corupție, așa cum o știm, sau spre corupția sufletului.
Caii le iau puterea și influența și îi aduc într-o stare de smerenie
Și ce pot face caii pentru ei?
Le iau puterea și influența și îi aduc într-o stare de smerenie. Gândește-te că un animal între 500 kg și o tonă decide, în funcție de cum te percepe, modul în care lucrează cu tine sau dacă o face. Asta poate fi descumpănitor pentru oamenii de tipul celor pe care mi i-ai dat de exemplu.
Iar ei, aflați în această stare de smerenie impusă de cai, ajung să fie impresionați profund. Li se dă o lecție instantanee. Pentru că vorbim de o avalanșă de sentimente, de la frustrare la tristețe, necesare, de altfel, în procesul de cunoaștere de sine. Nu poți bănui un cal că „se răzbună”.
Guvernul nu are nicio putere, el are autoritate și, pe alocuri, influență
Deci și dictatorii sunt oameni?
Da, și li se pot da lecții la care au șansa să răspundă în mod pozitiv. Și mai e ceva: lecțiile vin din partea cuiva care nu are parti-pris-uri și care nu are un plan făcut dinainte. Nu este vorba despre o judecată din partea semenilor, care trec totul prin rațiune, ci e ceva care vine din simțire. Și simțirea este adevăr, iar asta are un impact transformațional foarte mare. Mi-aș dori să lucrez cu acești oameni.
Cine are puterea la noi? Guvernul?
Guvernul nu are nicio putere, el are autoritate și, pe alocuri, influență. Puterea e la directorași, la persoanele din administrație, care decid să nu colaboreze.
La Educație e nevoie nu de un ministru care știe educație, ci care știe să facă transformări sistemice
Ai putea numi un adevărat lider român de ieri sau de azi în fața căruia și caii ar reacționa ca atare?
În timpul vieții mele, nu. Avem o mare problemă în clasa asta politică și se împletește foarte mult cu alte domenii, de exemplu cel academic. Avem o problemă uriașă de ego, care nu le permite acestor oameni să se dezvolte. Misecuvinismul și elitismul au blocat dezvoltarea liderilor din România și dezvoltarea societății.
În categoriile de adulți care funcționează în educație, de exemplu, există un ego uriaș: începând cu profesorii universitari și miniștrii și terminând cu profesorii. Eu sunt îngrozit de faptul că avem din nou un ministru al educației din zona universitară. Cât trebuie să ne ia ca să învățăm că nu e profilul potrivit pentru asta? Este o catastrofă pentru societatea românească. E ca și cum aș avea un cal care dacă trage bine la trăsură, ar fi bun și de vizitiu.
Dar de ce are nevoie educația?
De transformare bazată pe încredere. Și niciunul dintre acești oameni nu știe să facă asta, pentru că este nevoie nu de cineva care știe educație, ci care știe să facă transformări sistemice. Deci nu are legătură cu educația. Managementul, în general, nu are legătură cu conținutul.
De ce au nevoie oamenii din poziții înalte?
De integritate. Adică să fie oameni care au trecut prin ceva urât și au luat decizii foarte inconfortabile. Deci care pot aduce dovezi de integritate, nu care au un PR bun.
Eu însumi am căutat pentru un proiect important un astfel de om. Și am găsit doar trei: doi din străinătate și unul din România.
Deci păcatul național ar fi mândria?
Da. Și asta ne face să nu ne asumăm „ce este”. Și dacă nu ne asumăm „ce este”, nu trecem la „ce vrem” și „ce ar trebui”. Nu ne asumăm nici realitățile, nici cum am contribuit la dezastru, nu ne asumăm că politicile noastre sunt falimentare, de exemplu modul în care risipim investițiile. Trăim la intersecția dintre „ce vreau” și „ce ar trebui”.
Cred că lumea cailor este mult mai frumoasă.
Da, de acolo eu am învățat totul. Școlile pe care le-am făcut au fost importante, dar caii m-au învățat un anume gen de „prezență”. Nicio școală nu te învață asta.
