carieră
Am fost mereu curioasă de fire, materiale, țesături. Am fost mereu curioasă de modul în care se poate tăia o mătase, de exemplu, pentru a croi o cămașă sau o rochie.
Când eram foarte, foarte mică, am văzut-o pe străbunica mea la războiul de țesut. Făcea covoare sau preșuri și, ca orice copil, mi se părea că văd o magie în timp real. Un fir intra prin urzeală și ieșea împletit, răsucit și aproape lipit de alte fire colorate care formau țesătura…
Pe perete am un covor cusut de bunica mea cu acul, iar pe alt perete am cusăturile în așa-numita tehnică de goblen făcute de mama mea. Mi-e teamă că tradiția cusutului s-a oprit la mine, dar pasiunea care mă face să pipăi mereu un material a rămas. Îmi dau seama din buricele degetelor dacă e de calitate, dacă am de-a face cu ceva special.
Când am auzit că există Muzeul Textilelor la Băița, în județul Hunedoara, am vrut să vorbesc cu fondatoarea, doamna pe care o respect pentru munca și caracterul ei și care a pus bazele acestui muzeu unde sunt expuse și depozitate mai mult de 10 000 de piese: DR.Florica Zaharia, Cercetător emerit, Specialist internațional și fost Curator la The Metropolitan Museum din New York.
Doamna Florica Zaharia, de ce acest muzeu? Cum ați ajuns la fondarea lui?
Am plecat de la întrebările pe care le-am avut mereu în minte: „cine suntem noi?” „Cum ne asemănăm cu alții?” „Cum ne diferențiem de ei?” „Care e identitatea noastră?” Pentru a răspunde întrebărilor, a trebuit să cercetez. Munca mea de cercetare continuă și profundă m-a ajutat să înțeleg.
Când ne-am întors din America în țară în 2016, aveam deja aproximativ 10.000 de piese
Ce ați cercetat?
Mai ales materialele și tehnicile de lucru.
Și astfel ați adunat o întreagă colecție…
Da, care a crescut între timp. Când ne-am întors din America în țară în 2016, aveam deja aproximativ 10.000 de piese. Cam 40% erau din România, restul erau din alte culturi ale lumii. Și a trebuit să decidem ce facem cu ele, pentru că ne simțeam deja responsabili. Așa că am studiat legislația și ne-au trebuit cam doi ani de zile, lucrând cu avocații, să alegem forma instituțională cea mai potrivită pentru a continua cercetarea. Aveam nevoie să publicăm, să fim invitați de către alte instituții din țară și din străinătate și aceste lucruri nu se puteau întâmpla decât dacă deveneam muzeu.
Când ați plecat din țară și de ce?
Am plecat în 1984. Am stat doi ani în Africa, doi ani în Spania, așteptând să intrăm în State ca imigranți politici.
Soțul meu, Romulus Zaharia, îndrăznise să scrie prea mult împotriva regimului. Publicase romanul „Ademenirea” în urma căruia începuseră deja problemele cu Securitatea. A fost o perioadă grea din care am înțeles că nu puteam ieși decât fugind din țară.
Întotdeauna mi-au plăcut textilele, am crescut cu ele
Mi se pare un act de curaj extraordinar!
A fost curaj, inconștiență, nu știu ce a fost, dar a fost greu. Nu eram pregătiți să plecăm nici psihic, nici sufletește, nici material…
Și ați ajuns în State?
Am ajuns în State, pentru că țările europene nu ne-au primit. Spania nu ne-a primit, era guvernul lui Felipe Gonzalez pro-comunist, Franța la fel și atunci soțul meu a propus să mergem în Australia, ceea ce am exclus din start. Am decis în final să mergem în Statele Unite, deși nu știam engleza… Vorbeam franceză, vorbeam spaniola, dar nu engleză. Și am ajuns la New York fără să putem comunica. Aventură curată, fără bani, fără nimic.
Ați iubit întotdeauna fibra?
Da, întotdeauna mi-au plăcut textilele, am crescut cu ele. Eu vin din munții Apuseni, de la țară, dintr-o gospodărie normală, cu părinți foarte echilibrați și cu o copilărie fericită trăită aproape de natură. Nu am simțit grijile, cu toate că eram oameni simpli, dar totdeauna hambarul cu grâne era plin, natura era aproape, încă mai se cultiva cânepa, încă mai aveam oi pentru lână.
Până la o anumită vârstă am fost parte din procesul tehnologic. Ce bucurie mai mare să ai decât să te trimită mama la vale ca să iei apă pentru topitul cânepii. Să știți că am rămas cu mirosul acela, cu muzica aceea, „tac, tac, tac”, toate mi-au rămas în minte.
Deci toate simțurile erau implicate.
Da. Aveam miei favoriți, simțeam lână, lanolina. Asta m-a făcut să am o bază solidă care m-a ajutat și când am ajuns, mai târziu, la facultate să studiez structurile, texturile. M-a ajutat și când am ajuns la Metropolita Museum, pentru că colegii mei mergeau la universitate să învețe ceea ce eu învățasem acasă. Mai mult decât atât, sigur că aveam textile, dulapul era plin și lada de zestre la fel- toate rămase de la bunica și străbunica.
Erau responsabilitatea și plăcerea mea, să le iau în fiecare an, cel puțin o dată, dacă nu de două ori, să le scot afară pe culme, să le aerisesc, să le pun din nou la loc. Uneori mă întreb de ce m-am apropiat eu de textile și nu surorile mele… dar fiecare cred că are drumul și chemarea lui în viață.
Există o nostalgie față de fibra veche, astăzi. Cum se raportează textilele în prezent la textilele din trecut? Erau mai bune, spune lumea. Erau mai sănătoase, erau mai ecologice, erau mai sustenabile. Cum erau? Și de ce nu mai sunt azi? Mai există oameni care fac ce spuneți dumneavoastră? Melițarea, de pildă?
Încercăm să readucem fibrele tradiționale- și nu numai noi! E un fenomen care se întâmplă peste tot în lume, sunt multe proiecte de revitalizare a tehnologiilor trecute. Suntem parte din unele, de exemplu, chiar din afara României.
E vina industrializării?
Industrializarea a distrus, da, tradiția și modul complicat de a produce fibre și materiale textile. Lumea nu se mai poate întoarce ușor la ele pentru că industria a creat atâtea variante în grupa fibrelor sintetice care se răspundă la viața tumultuoasă, rapidă, aglomerată pe care o avem astăzi. Consumul este de scurtă de durată, în trecut nu făceai o cămașă să o folosești un sezon pentru că e… la modă. O foloseai toată viața și o lăsai și generației de după. Nu se mai întâmplă asta. Vorbim la nivel internațional cu anumite grupe de colegi despre direcția mult mai sănătoasă în care am putea merge: să cumpărăm mai puțin, să nu mai fim obsedați de sezoanele modei.
Sunt textile în multe colecții, dar numeri pe degete câte muzee se preocupă doar de textile în lume
Să ne întoarcem la muzeu. Ce oferă el? Cum se dezvoltă? Și de ce să mergem acolo?
Muzeul Textilelor este un muzeu de artă, nu etnografic. Colecția nu e expusă niciodată în întregime. Eu nu sunt de acord nici măcar cu expozițiile permanente de lungă durată. Sunt muzee care fac o instalație bine gândită, e drept, dar pe care o țin 10 ani sau 20 de ani. În cazul cel mai fericit, mai rotesc, mai schimb o piesă sau alta. Și asta nu ajută nici publicul, nu ajută nici obiectele. Ele se deteriorează dacă sunt expuse permanente în mediu, nu aduc informație nouă și nu-i văd sensul. Nu e ceva dinamic.
Noi avem expoziții temporare în fiecare an la muzeu, dar și în afară- fie la alte muzee din țară, fie din străinătate. Întotdeauna expozițiile noastre sunt legate de o temă de cercetare de obicei de lungă durată.
Programul nostru este făcut până cu 8 ani de acum încolo. Și știm exact ce cercetăm. De pildă, la Expoziția HEMP – Back to the Future, Dialog intercultural România – Japonia, am lucrat 40 de ani împreună cu una dintre colegele și prietenele de la Metropolitan, ea de origine japoneză, eu de origine română.
Anul trecut am publicat o altă lucrare Textile din Ținutul Pădurenilor. Am început cercetarea aceasta imediat după Revoluție, când ne-am putut întoarce în țară. De atunci continuu batem toate satele pădurene. Nu ne-a rămas nicio uliță necălcată. Am discutat cu oamenii, am făcut multă muncă de teren.
Am publicat apoi lucrări despre ștergarele din România.
Acum suntem în mijlocul unui proiect cu Filipinele care a început de câțiva ani. Adică munca noastră este cumulativă și noi venim la final cu concluzle care se transformă într-o expoziție. Asta este una dintre particularitățile noastre. Deci, fiecare dată când veniți, vedeți altceva.
Ce diferențiază țesătura textilă românească de alte textile?
Răspunsul la această întrebare este misiunea principală a muzeului nostru: crearea unui context global în care cultura românească să se regăsească prin intermediul textilelor. Și asta este dorința noastră: să creăm dialoguri culturale între cultura românească și alte culturi din jurul lumii.
Din punctul acesta de vedere, Muzeul Textilelor este unic în lume. Nu prea sunt multe muzee de textile. Sunt textile în multe colecții, dar numeri pe degete câte muzee se preocupă doar de textile în lume. Dar faptul că luăm o cultură și încercăm să-i înțelegem identitatea și să o prezentăm într-un context global este unic din câte știu eu. Răspunsurile la întrebarea de mai sus ne vin cu fiecare proiect. Și sunt similarități și sunt și diferențe foarte mari.
Vă povesteam de proiectul acesta al costumelor tradiționale din România și Japonia. Am început să vorbesc cu coautoarea mea, Midori Sato, în timp ce restauram tapiserile flamande la Metropolitan. Midori, îmi povestea de mătase, pentru că și ea a avut o copilărie legată de fibrele naturale. Îmi spunea că le vedea când negustorii veneau în casa lor și aruncau mătăsurile în aer, contre jour, și vedea mătasea plutind ca un nor… Eu ce era să-i povestesc? Evident că despre cânepă, că asta mi-a definit mie copilăria… și despre miel, despre lanolină…
Extreme…
Îmi plac extremele, pentru că îți pun identitatea mult mai bine în valoare. Japonia este o insulă izolată, a folosit ce a avut. Singura fibra proteică a fost, până la un moment dat, mătasea. Dar mătasea era interzisă oamenilor de rând. Puteau să o folosească doar aristocrația, în anumite vremuri doar împăratul.
Și atunci, populația de rând folosea o plantă din urtica dioica, adică un fel de urzică. Folosea cânepa, folosea visteria, folosea bananierul, mai ales populația din partea de jos a Japonei. Ce foloseam noi? Foloseam lâna, pentru că o aveam în munții noștri, dar foloseam și cânepa. Și atunci, punctul de pornire între două culturi am care era? Cânepa. Cum folosești o cultură de cânepă?
Planta poate să fie aceeași, dar crește în locuri diferite și este folosită în contexte specifice: japonezii au nevoie de un tip de material aerat, pentru că au foarte multă umiditate, noi avem nevoie de un material dens. Deci și aceste lucruri sunt parte din subiect, la fel și cum se procesa materialul ăsta ca să obții una sau cealaltă, ca să răspundă nevoilor. Și de aici vin diferențele enorme.
Cerga, acest material împâslit, tipic culturii românești, care pare ar fi un obiect simplu și care este ignorat, reprezintă, că vrem sau nu, cultura noastră
Deci, cumva, fibra reprezintă un cordon ombilical între om și natură. Practic, omul era legat de natură prin această ață.
Absolut! Nu se putea altfel. Și s-au perfecționat, fiecare cultură și-a perfecționat aceste tehnologii de obținere a fibrei și de transformare a ei în material, ca să îi servească.
Un alt subiect de cercetare la care țin mult care s-a încheiat și cu o publicație și o expoziție, a fost lâna. Cerga. Acest material împâslit, tipic culturii românești, care pare ar fi un obiect simplu și care este ignorat și pe care nimeni nu-l pune în evidență, reprezintă, că vrem sau nu, cultura noastră.
De foarte mult timp cercetătorii români sau oamenii din domeniu au încercat să se apropie de materialele sofisticate ale vestului sau ale altor culturi care, sigur că sunt mai elaborate, sigur că erau făcute în ateliere specializate, mai ales pentru aristocrație, pentru regi și tot timpul au adus ceva nou, tot timpul au venit cu motive noi, cu materiale noi, cu materiale scumpe, cu firul metalic– care a pătruns la noi în costumul tradițional, de exemplu, în anumite zone. Au venit cu mătasea, care iarăși e suficient de scumpă și care la noi este folosit doar ocazional.
De ce să nu ne ducem și noi înapoi la materialul nostru? Tehnologia de selectare a fibrelor și de transformare în material țesut și împâslit a fost atât de necesară, atât de complexă și de specifică nouă, ca neam! Și dacă faci o mică greșeală- în cercetările noastre am făcut intenționat greșeli ca să vedem efectul- îți iese o cergă cu „topografie”. Adică, dacă nu respecți ceea ce strămoșii noștri au determinat și au exersat ani și generații la rând, nu-ți iese țesătura aceea complexă și sofisticată.
Și care e cea mai veche piesă din muzeu?
Probabil dintre piesele vechi sunt cele coptice, nu avem multe piese, secolul V, VII. Avem precolumbiene, care sunt foarte interesante. M-au interesat textilele precolumbiene, dar este imposibil să le găsești, pentru că ele intră în legea patrimonului, chiar și muzeele mari colecționează extrem de rar și după niște reguli foarte stricte.
Eu aveam fragmente foarte micuțe și eram foarte fericită cu ele, numai că în 2023 am primit o donație de la New York, de la fostul director al fostului Craft Museum, care este acum Museum of Arts and Design, Paul Smith, care a colecționat toată viața lui, a colecționat și din Sud-America și din Central-America, dar înainte de legea patrimonului. El a murit fericit cu toate piesele lui, la o vârstă frumoasă. Dorința sa a fost însă să-și lase moștenire colecția diferitelor muzee, printre care și muzeul nostru. Și printre piesele pe care le-am primit sunt și câteva piese fantastice din perioada precolumbiană.
Una dintre persoanele care mi-a influențat viața a fost Irina Nicolau, pe care am cunoscut-o și care m-a educat oarecum, pe care am adorat-o și admirat-o foarte mult pentru felul în care se îmbrăca și pentru bijuteriile ei. Vă îmbrăcați în țesătură românească? Ați avut apariții care au stârnit un wow?
Sunt câteva, dacă mă gândesc bine, poate două fotografii care circulă public în care port cămașa românească. Nu mă îmbrac des în cămașa românească, mai degrabă îmi pun un kimono, dar nu cămașa românească.
De ce?
Pentru simplul fapt că acele piese de costum românesc pe care mi-ar place să le port, nu îndrăznesc să le port, pentru că sunt piese de colecție.
De ce?
Pentru că sunt conservator de meserie, restaurator, după regulile de ultimă oră ale meseriei, lucrând la Metropolitan atâția ani, știu bine că până și oja de pe unghi, și crema cu care te dai dimineața afectează o textilă. Invizibil la început, dar este un proces acumulativ și nu-ți permiți să aduci și tu încă un strat în degradarea ei.
Mai există artizani de genul acesta, de stil vechi în România, care să facă țesături?
Eu fac parte din anumite proiecte europene în care aducem subiectul în actualitate, aducem și artizanii împreună. Între ei sunt oameni care cunosc meseria țesutului și a broderiei foarte bine. Nu avem însă oameni care să producă fibre. Lâna se aruncă, se arde. E o problemă majoră pe care o întâlnim în toată România, din păcate. Și noi vorbim despre asta, ne preocupă subiectul și sperăm să se găsească și o soluție, însă este foarte greu…
