Ziua 1. #stauacasă

Ziua 1. #stauacasă foto Pixabay

Azi dimineață m-am trezit brusc. Am deschis ochii și am privit în tavan încercând să înțeleg unde mă aflu. Mi s-a părut ceva nefiresc încă înainte de a-i deschide, am simțit cum, în somn, o senzație străină mie, sau mai degrabă nouă mă deranjează.

Am deschis ușa, am mers la baie și apoi la bucătărie unde mă aștepta cafeaua. M. se trezise înaintea mea, ca de obicei.

În camera lui, copilul încă dormea. Copilul… Mă uit la el… și nu-mi vine să cred, în nicio dimineață nu-mi vine să cred ce văd: un trup lung, cu picioare musculoase și spatele unui bărbat în miniatură. Unde e bebelușul pe care îl țineam în brațe? Când a crescut? Când a trecut timpul? Îi privesc fața pe care numai atunci când este relaxată de somn se văd trăsăturile unui copilaș încă necrescut: nasul cârn, pielea translucidă în jurul ochilor, gura, sprâncenele pe care le priveam atunci când îl alăptam…

Mă așez cu M. la cafea și povestim despre ziua care vine și în care simt deodată că nu am ce face. E fals…

Dar senzația aceea din somn nu mă părăsește și tot încerc să îmi dau seama ce este… Deodată mă lămuresc. Este liniștea.

E o liniște pe care nu am mai „auzit-o” în București. O liniște a planului doi, o lipsă a zgomotului de fond a orașului. Nu mai aud nimic, nu se mai mișcă nimic…

Ce straniu, parcă nu mai e nimeni pe pământ…

Îmi urc pe site #interviuldeluni, mi-a plăcut persoana cu care am vorbit, o femeie care vrea să descopere feminitatea din alte femei pe care vrea să le ajute să ajungă din nou la sufletul bărbaților lor, sau la sufletul propriu, sau, de ce nu, să-și găsească un suflet.

Cu toții căutăm un suflet.

Dimineața începe în forță, îl trezesc pe Theo și mâncăm ceva. Apoi el se pregătește pentru meditațiile online. La română. Meditații online. Școală online… Văd că se comportă ok, că nu întreabă multe, ia lucrurile așa cum sunt, mereu a fost genul înțelept...

Asta este, trebuie să ne adaptăm, adică chiar trebuie… Vorbesc cu mama la telefon, apoi cu Ovidiu, ca în fiecare dimineață. Vorbesc cu Roxana, cu Diana, cu Șerban, cu Ioana… Aflu ce mai e prin lumea mare, sau prin lumea lor.

Îi simt agitați, oare eu de ce nu sunt?

Spre prânz mă apucă și pe mine febra. Ce aș putea face? Vreau să fac ceva! Mă îmbrac, îmi pun masca, mănușile „chirurgicale”, geaca și… ies să cumpăr pâine.

Ajung la magazin, vânzătoarea nu are mască, îmi spune că nu o suportă (!)

Mă întorc spre casă și mă uit, în drum, la șantierul pe care l-am tot urmărit anul acesta. Turnurile de 15, 19 etaje se ridică fără probleme pe terenul fostei fabrici Automatica. Praful plutește în aer, în fiecare zi șterg o dâră neagră de pe marginea geamurilor.

A! Să fac curat!

Mă întorc, mă uit la știri. 168 de îmbolnăviri. Nu pare mult față de miile de spanioli, sau italieni.

Îmi trece ziua nu știu cum. Gătim, mâncăm, vorbim, ne uităm la un serial. Citesc, scriu, mă retrag, vorbesc cu oameni la telefon.

În seara asta este Carmen de Bizet pe metopera.org. Îmi aduc aminte când am fost la cinema să o văd live de la New York! Mi-e dor să merg la cinema și să mănânc popcorn și să beau pepsi cu gheață.

Hai că, dacă din prima zi mă iau gândurile, ce fac în ziua 30? Că și dacă voi ieși, unde să merg? Până la colț? Până mai încolo?

Îmi deschid o sticlă de prosecco și brusc mă gândesc la italieni. La noi nu va fi oare la fel? Respectăm regulile cam în același mod, doar că nu cântăm pe balcoane. Am sentimentul că în casă este praf, sau că se simte un miros… E clar, îmi zornăie liniștea asta în cap, sau e doar aparatul de purificat aerul care face un mic zgomot.

Mi-a plăcut True detective, am terminat primul sezon, Matthew Mcconaughey și Woody Harrelson au fost magnifici, iar scenaristul, Nic Pizzolatto, scriitor de new noir (și nu numai) este uriaș! Mă duc să citesc, poate voi termina în sfârșit cartea și mâine voi scrie despre ea…

Noapte bună, mâine e o nouă zi. O zi care va fi mai bună decât azi.

Lasă un comentariu: