M-am săturat de zăpada de vată prinsă în eprubete și în globuri din sticlă subțire. Mi-e dor de viscol și de crivăț, mi-e dor de frigul acela natural, nu indus de moartea caloriferelor din cauze economice. Mi-e dor de vânt, de zăpadă multă, adevărată, de diminețile scârțâitoare când ieșeam din bloc pe întuneric, deși era pe la răsăritul înghețat al soarelui și crengile copacilor de la scară, de pe stradă, din cartier, din oraș și de peste tot erau bocnă și învelite în sticle de gheață.

Mi-e dor de ger, acela care îngheța atât de cald pământul sub care semințele se strângeau unele în altele, mi-e dor de fulgi mari, pufoși, plini de cristale care străluceau în lumina becurilor de pe stradă, noaptea, în luciri discrete de diamante trecătoare.

Mi-e dor de iarnă. Mi-e dor de anotimpuri și de timpuri când aveam nasul înroșit de frig și nările lipite, iar buricele degetelor îmi înghețau în mănuși.

Ce-o mai face ea, iarna aceea, iarna mea, iarna, anotimpul care m-am născut și în care cărucior îmi era sania de pe care cădeam ba într-o parte, ba într-alta înfofolită în hăinuțe groase?

Și știți ceva? Nu mi-am imaginat vreodată că-mi va fi dor de ea. Că nu-mi plăcea când venea.

Da, sigur, copil fiind, adoram derdelușul adhoc (nu ne dădeam cu sania în locuri special amenajate, ci așa, aiurea, unde găseam un dâmb, gata, ăla era locul).

Iarna venea cu mirosurile ei de fum din coșuri, de porc pârlit, de fructe uscate, de lemn în sobă.

Am trăit asta și, deși atunci nu-mi dădeam seama că acestea sunt momente de neuitat, uite că peste ani ele îmi vin în minte tam nesam.

Și mai e ceva.

Ce minunată era iarna când pleca, când lăsa loc primăverii. Ce recunoscătoare îi eram că de sub zăpadă se vedeau moțuri de ghiocei, vârfuri de iarbă și culorile închise ale pământului reavăn.

Ce minunată era iarna când se uita în urmă și mai arunca o zăpadă în martie, așa, ca să n-o uităm până în decembrie…

Ce minunată era iarna care se schimba în primăvară verde, un verde pe care nu l-am văzut decât la mine la țară. Cel mai crud, mai inocent și mai exploziv verde din lume.

Să mă fi apucat nostalgia? Nu știu, nu m-am gândit la asta, dar știu sigur că nimic nu mă intristează mai tare ca imitațiile mici de ierni trecute, prinse în globuri de 10 lei și în eprubete cu căpăcel de plută…