„Viața mincinoasă a adulților” de Elena Ferrante (fragment)

„Viața mincinoasă a adulților” de Elena Ferrante (fragment)

Înainte de apariția oficială a noului volum al scriitoarei Elena Ferrante, la Editura Pandora M, primul scris după Tetralogia Napolitană, vă ofer, mulțumită editurii, un fragment în avanpremieră.

Am citit cartea și am redescoperit lumea cartierelor, a ierarhiilor și a emoțiilor stăpânite (sau nu), am intrat din nou în lumea orașului Napoli care mi-a devenit de-a dreptul familiară datorită Tetralogiei. Fragmentul de mai jos este de natură să vă deschidă cartea exact acolo unde trebuie pentru a-i prinde „sufletul”.


„A fost o acțiune dificilă. Tatăl meu — într-un oraș ca Napoli, locuit de familii cu numeroase ramificații, care chiar și în mijlocul certurilor, unele de-a dreptul sângeroase, nu ajungeau să rupă niciodată cu adevărat relațiile — trăia, dimpotrivă, într-o autonomie absolută, ca și cum n-ar fi avut rude de sânge, ca și cum s-ar fi autocreat. Bineînțeles, eu avusesem adesea de-a face cu părinții mamei mele și cu fratele ei. Erau toți oameni afectuoși, care-mi făceau multe cadouri și, până când au murit bunicii — mai întâi bunicul și apoi, la un an după, bunica: dispariții neașteptate care mă tulburaseră, mama mea plânsese cum plângeam noi, fetițele, când ne loveam —, până când unchiul meu nu plecase să muncească departe, avuseserăm cu ei o relație foarte apropiată și plină de bucurie. Despre părinții tatălui meu, în schimb, nu știam aproape nimic. Apăruseră în viața mea doar în rare ocazii — o nuntă, o înmormântare — și mereu într-o atmosfera de afecțiune atât de prefăcută, că nu rămăsesem decât cu disconfortul legăturilor păstrate din obligație: salută-l pe bunicul, dă-i un pupic mătușii. Pentru rubedeniile alea, așadar, nu manifestasem niciodată prea mult interes, asta și pentru că, după acele întâlniri, părinții mei erau nervoși și de comun acord le uitau ca și cum ar fi luat parte la un spectacol de proastă calitate.

Trebuie spus, apoi, că dacă rudele mamei mele locuiau într-un spațiu precis cu un nume sugestiv, Muzeul — erau bunicii de la Muzeu —, spațiul în care aveau locuința rudele tatălui meu era nedefinit, fără nume. Aveam o singură certitudine: ca să mergi la ei, trebuia să cobori jos, mai jos, tot mai jos, la capătul capătului orașului Napoli, și călătoria era atât de lungă, că mi se părea, cu acele ocazii, că noi și rudele tatălui meu locuim în două orașe diferite. Ceea ce, pentru mult timp, mi s-a părut a fi adevărat. Noi aveam casa în partea cea mai de sus a orașului și ca să ajungem oriunde trebuia, în mod necesar, să coborâm.

Tatăl meu și mama mea coborau cu plăcere doar până în cartierul Vomero sau, deja cu oarecare iritare, până la casa bunicilor de la Muzeu. Și aveau prieteni mai ales pe strada Suarez, în Piața Artiștilor, pe strada Luca Giordano, pe strada Scarlatti, pe strada Cimarosa, care-mi erau foarte cunoscute pentru ca acolo locuiau și mulți colegi de-ai mei de școală. Fără să mai pun la socoteala că toate duceau la parcul Floridiana, un loc pe care-l iubeam, unde mama mă scosese la aer și la soare încă de când eram un bebeluș și în care petrecusem multe ore plăcute cu două prietene de-ale mele din copilărie, Angela și Ida. Abia după acele toponime, toate în mod fericit colorate în plante, frânturi de mare, grădini, flori, jocuri și bune maniere, începea adevărata coborâre, aceea pe care părinții mei o considerau enervantă. Pentru serviciu, pentru cumpărături, pentru nevoia pe care mai ales tatăl meu o avea de a studia, de întâlniri și de dezbateri, ei coborau zilnic, de obicei cu funicularele, până în cartierul Chiaia, până pe strada Toledo, și de acolo mergeau mai departe până la Piața Plebiscito, la Biblioteca Națională, la Port‘Alba și pe strada Ventaglieri și pe strada Foria și cel mult până în Piața Carol al III-lea, unde se afla școala la care preda mama mea. Cunoșteam bine și numele alea — părinții mei le pronunțau în mod recurent —, dar nu se întâmpla prea des să mă ia cu ei și poate că de aceea nu-mi ofereau aceeași fericire. Dincolo de Vomero, orașul nu-mi prea aparținea, ba, cu cât înaintam în câmpie, cu atât se dovedea că-mi-e mai necunoscut. Era firesc, așadar, ca zonele unde locuiau rudele tatălui meu să aibă, în ochii mei, trăsăturile lumilor încă sălbatice și neexplorate. Pentru mine, ele nu doar că nu aveau un nume, ci, după felul în care erau menționate, simțeam și că nu e ușor de ajuns acolo. De fiecare dată când trebuiau să meargă, părinții mei, care de obicei erau plini de energie și bine dispuși, păreau foarte obosiți, foarte neliniștiți. Eram mică, dar încordarea lor, dialogul lor — mereu același — mi-au rămas întipărite.

— André, zicea mama mea cu vocea ei sfârșită, îmbracă-te, trebuie să mergem. Dar el continua să citească și să sublinieze pasaje din cărți cu același creion cu care scria într-un caiet pe care-l avea alături.

— André, se face târziu, o să se supere.

— Tu ești gata?

— Sunt gata.

— Și fetița?

— Și fetița.

Tatăl meu lasă cărți și caiete deschise pe birou, își punea o cămașa curată și costumul bun. Dar era tăcut, crispat, ca și cum ar fi repetat în minte replicile unui rol inevitabil. Mama, între timp, care nu era deloc gata, nu făcea decât să verifice înfățișarea ei, pe a mea și pe a tatălui meu, de parcă numai îmbrăcămintea adecvată ar fi putut garanta că toți trei o să ne întoarcem acasă teferi. În fine, era evident că, în toate acele ocazii, ei considerau că trebuie să se apere de locuri și de persoane despre care mie, ca să nu mă tulbure, nu-mi spuneau nimic. Dar eu simțeam oricum neliniștea anormală, adică o recunoșteam, existase dintotdeauna, era poate singura amintire angoasantă dintr-o copilărie fericită. Mă îngrijorau fraze de genul asta, de altfel rostite într-o italiană care

părea — nu știu cum să spun — destrămată:

— Te rog, daca Vittoria spune ceva, tu prefă-te ca n-ai auzit.

— Cu alte cuvinte, dacă ea face pe nebuna, eu tac?

— Da, nu uita ca e Giovanna cu noi.

— În regulă.

— Nu zice în regulă dacă pe urmă n-o sa fie așa. E un efort mic. Stăm jumătate de oră și ne întoarcem acasă.

Nu-mi aminteam aproape nimic de vizitele alea. Rumoare, căldură, sărutări distrate pe frunte, voci în dialect, miros urât pe care probabil că toți îl emanau de teamă. Atmosfera asta mă convinsese, de-a lungul anilor, că rudele tatălui meu — siluete care urlă, de o dezgustătoare lipsă de bună-cuviință, mai ales a mătușii Vittoria, cea mai rea, cea mai lipsită de bună-cuviință — constituiau un pericol, chiar dacă era dificil să înțeleg în ce consta pericolul. Zona în care locuiau trebuia considerată riscantă? Erau periculoși bunicii, unchii, verii sau doar mătușa Vittoria? Singurii care păreau să aibă informații erau părinții mei, iar acum, pentru că simțeam nevoia urgentă de a ști cum era închegată mătușa mea, ce tip de persoana era, ar fi trebuit sa apelez la ei ca sa găsesc o soluție. Dar și dacă i-aș fi luat la întrebări, ce aș fi obținut? Ori ar fi scăpat de mine cu un refuz blând — vrei s-o vezi pe mătușa ta, vrei să mergi la ea, și de ce anume ai nevoie de asta? —, ori s-ar fi alarmat și ar fi încercat să nu-i mai rostească numele. Astfel, m-am gândit că, pentru început, trebuia să caut o poză de-a ei.


Traducere din italiana de Cerasela Barbone

Editura Pandora M, Colecția ANANSI Contemporan

Coordonatorul colecției Bogdan-Alexandru Stănescu

Lasă un comentariu:

jooble