Pentru zilele de vacanță am pregătit trei recomandări care se pot consuma înainte sau după masă, care cum vrea, că doar de aceea e vacanță:)

Toate se pot viziona pe Netflix și toate au ceva special.

1. „Pinocchio” de Guillermo del Torro

Dark mistery, dark fantasy, acest film potrivit și pentru mari și mici, aduce în povestea băiețelului de lemn scrisă de Carlo Collodi, un  mesaj antifascist, antirăzboi, acțiunea fiind plasată în epoca lui Mussolini când, din cauza unei bombe căzute din greșeală, Carlo, băiatul lui Gepetto, moare. În beție și durere, el sculptează din lemnul crescut pe mormântul băiatului, o creatură, desigur Pinocchio, cel care, având viață și neavând în același timp, poate trece prin moarte fără să moară din lumea oamenilor în cea a demonilor și spiritelor cu care Guillermo del Toro ne-a obișnuit. Niciodată nu am știut și cred că nimeni nu știe, dacă aceste personaje misterioase ale regizorului mexican sunt bune sau rele, sau sunt bune și pot face oricând un mare rău sau sunt rele și fac binele ca pe un dans la limită.

Create după desenele ilustratorului Gris Grimly care a lansat cartea „Pinocchio” în 2002, filmul lui Guillermo del Toro și al lui Mark Gustafson este mai mult decât o poveste, este o superbă creație animată, plină de emoție și de actori mari care au dat voce personajelor: Tilda Swinton – Spiritului și Morții, Ewan McGregor – greierașul, Cate Blanchett- lui Spazzatura, John Turturro- Doctorului, Christoph Waltz- lui Vulpone, și alții…

2. Filmat la 90 de metri sub pământ, într-una din stațiile de metrou din Kiev, interviul pe care David Letterman i l-a luat președintelui Ucrainei a fost unul dintre acele momente suprarealiste ale jurnalismului de acest tip.

În timp ce trenurile trec pe lângă cei doi și zgomotul bruiază discuția, publicul stă așezat pe scaune în acest mic set-up aranjat ca pentru o emisiune tipică bărbosului american obișnuit cu strălucirea reflectoarelor din marile teatre americane sau studiourilor de vis ale televiziunilor cu audiențe uriașe.

Zelensky se prezintă în acest show așa cum se prezintă de obicei, schimbat fiind doar outfitul. Dacă până acum ne-a obișnuit cu hainele kaki specifice războiului și a atmosferei legată de acesta, acum a venit într-un hoodie pe care scrie I’m ukrainian.

Bun PR-ul, bună prezența.

Războiul acesta se va preda în școli și ca material de studiu pentru cursurile de comunicare.

Nu dezvălui, evident, conținutul discuției, cu o excepție: la întrebarea referitoare la sfârșitul războiului și ce va face atunci și de ce anume îi este dor, Zelensky a răspuns că îi este dor de mare. Și de o bere rece.

3. „Bardo, falsa cronică a câtorva adevăruri” de Alejandro Inarritu

Mai întâi de toate, ce este „bardo”? Este un termen tibetan care descrie acea zonă aflată între viață și moarte, acolo unde sufletul stă ca o particulă în suspensie, așteptând să plece definitv.

Filmul lui Inarritu este uluitor. Imaginile sunt spectaculoase, în care realitatea se dizolvă într-un vis mesmerizator, din care se reface o cu totul altă realitatea…

Un jurnalist și documentarist renumit, interpretat de Daniel Giménez Cacho, se întoarce din Statele Unite, unde trăiește împreună cu familia, în Mexicul natal, pentru a lua un mare premiu. Și, o dată ajuns, se afundă și se întoarce în istoria mai recentă sau mai veche a țării sale- descrisă în film prin scene incredibile- în amintiri personale, în vasta sa familie, în trecutul care duce mult în spate, spre copilărie și părinții dispăruți demult.

Orașe golite de oameni, casa din deșert în care- simbolic- trăiește jurnalistul mexican care nu-și găsește, de fapt, locul nicăieri, ca însuși Inarritu care trăiește în SUA de 21 de ani și care iată, a filmat pentru prima oară în Mexicul natal după atâta vreme. Acest film este ca o întoarcere pentru el. De altfel, regizorul multipremiat cu Oscar, vorbește într-un interviu despre imigrație, spunând despre sine că se simte ca un imigrant first class, pentru că a reușit în viață, a avut succes, însă atâția alții, mult mai mulți, se zbat și trăiesc cu dorul de casă care nu se stinge niciodată, ca un bardo…

Una dintre scenele cele mai șocante mi s-a părut cea legată de unul dintre copiii jurnalistului, bebelușul Mateo, care a trăit doar o zi după naștere, moartea lui fiind descrisă tulburător în sala de nașteri când medicii îl băgă înapoi în uterul mamei… Imaginile, simbolurile și replicile sunt memorabile.

Filmul e lung, aproape 3 ore. Merită fiecare minut.