Am văzut de curând o serie de producții lansate pe Netflix care mi-au plăcut mult (și acum sunt la începutul alteia despre care voi scrie în curând, stai s-o termin să văd dacă merită.)

Prima este „Love, Death +Robots” pe care eu acum am descoperit-o în secțiunea dedicată premiilor Emmy, pe Netflix. Nu știam despre ea, am aflat între timp că este de-a dreptul celebră și am văzut-o cap coadă într-o singură seară (sau două).

Este un serial în două „volume”, cu episoade scurte (10, 12 minute) animate în stiluri diferite. Sunt dedicate adulților, (18+), și mi-au adus aminte, poate unii dintre voi mai știu? de proza scurtă SF de pe vremuri. Personaje fantastice, creaturi ciudate, situații ireale, umor negru sau umor pur și simplu, alte planete, altă biologie. Fiecare episod are o poantă, o morală, un ceva care te pune pe gânduri.

Al doilea serial, scurt, într-un sezon de data asta, este „The Chair” cu Sandra Oh în rol principal. Este despre mediul academic din SUA în care profesorii nu sunt nici pe departe sfinți sau creaturi fantastice, ci oameni cu ale lor greșeli și ciudățenii. Dar, mai mult decât atât, este despre unde poate duce tembelismul political correctness-ului. Sandra Oh este șefa Catedrei de Engleză a prestigioasei școli Pembroke University, unde nici engleza nu mai e ce era, nici predarea ei tinerelor generații nu se mai face cum știau profesorii cu experiență, unde viteza și trivialitatea fac cursurile mai ușoare pentru toată lumea, dar afectează și profunzimea și percepția nuanțelor. Diferențele între generații nu apar aici doar ca stil, ci și ca felul de a înțelege istoria și morala.

Are mult umor și vă veți simți bine văzându-l. Poate îl discutați la un vin cu prietenii, ar fi o idee…

L-am descoperit pe Bo Burnham! Iertare că nu am făcut-o mai devreme.

Vă recomand „Inside”, o comedie muzicală, realizată de acest foarte talentat artist, actor, regizor, scriitor, showman… El a scris, a regizat, a filmat, a compus, a cântat această comedie muzicală, într-o singură camera a casei sale, în vremea lockdown-ului.

Inside a luat Emmy și pe cuvânt că merită… Totul este spus pe muzică. Are mult umor și, dincolo de uimirea pe care ți-o provoacă faptul că un singur om, fără nicio echipă poate face așa ceva, acest umor, deseori înțepător, te face să râzi, dar te pune, cum ziceam și pe gânduri.

Are piese dedicate conturilor de Instagram ale femeilor albe (:) care pun poze clișeu cu borcanul plin de luminițe, cu șosetele groase și confortabile, cu pijamaua cu unicorni, cu… știți genul. Face mișto de Jeff Bezos, de sexting, de youtuberi, de sclavia corporatistă, de iubirea pe net, de toate aceste noi comportamente induse de tehnologie și de likeurile de pe social media.