Primul meu câine, primul meu prieten

Primul meu câine, primul meu prieten

La țară, unde am avut fericirea să copilăresc, animalele aveau rostul și locul lor. Găinile, vacile, rațele și gâștele stăteau în curțile lor, în cotețele lor, în grajdurile lor, în timp ce pisica dormea pe unde apuca, iar câinele unde îi era mai bine. Am copilărit înconjurată de animalele pe care azi i le arăt copilului meu în ferme de pe lângă București, sau în excursii…

Aveam o relație cu fiecare din necuvântătoarele din curte, necuvântătoare, da, dar multe… cântătoare! Cocoșul cânta la 5 diminea’a de-mi venea să-l mănânc la propriu în fiecare zi, câinele lătra când ți-era lumea mai dragă, gănile se sculau cu noaptea în cap și se culcau până se însera, vacile mugeau, oile cereau de mâncare.

Nu mă deranjau, de fapt nu-mi produceau niciun sentiment aparte, ele erau, și gata.

Mai târziu, când am venit în oraș și am văzut câini în casele oamenilor și pisici în paturile lor mi s-a părut tare bizar. Azi am o pisică în casă pe care am declarat-o cu toții stăpâna noastră, de fapt s-a autodeclarat și noi am acceptat.

Dar în copilăria mea, animalele făceau parte din viață, din viața tuturor din sat.

Dar, dacă îmi aduc aminte de unul în mod special, acela este Rex, ciobănescul german.

Un câiine bine hrănit, care avea demnitate și blândețe, în același timp, și care mi-a însoțit copilăria la modul propriu. Mergeam la grădiniță în sat. Venea cu mine, mergea ușor în spatele meu, și se oprea în fața ușii.

Stătea nemișcat patru ore cât eu eram în clasă, și-l găseam tot la ușă când plecam. Mi se părea normal să se întâmple așa, simțeam că e just, că și eu l-aș fi așteptat la fel, dacă el ar fi fost în locul meu și eu într-al lui.

Ne înțelegeam din ochi, de fapt nu-mi aduc aminte de vreo întâmplare pe care să n-o fi „vorbit-o” din scurte priviri cu Rex: uite gâscanul ăla care vine șuierând spre mine, ce fac? Am mingea la mine, ne jucăm?

Rex era un om, nu un câine, făcea parte din familie și cred că bunicul meu, acum pe lumea cealaltă fiind, se joacă cu el, cu Rex. Rex a fost omorât nu am aflat niciodată de cine sau de ce.

Bunicii au ezitat multă vreme să-mi dea vestea asta, mi-au zis doar că a dispărut, că așa fac câinii de rasa lui, își caută turmă. Am acceptat această libertatea, atâta vreme căt ea era vie în mintea mea de copil care alerga zilnic tot satul în sus și-n jos.

Dar el nu a mai venit. Niciodată.

De atunci nu am mai vrut câine, nu mi-am dorit în casă vreun patruped. Am refuzat multă vreme și pisicile, până când, cea care ne învârte azi cum vrea ea, numita PC (pisi), a apărut la noi pur și simplu, de parcă era de la sine înțeles că locul ei este în mijlocul livingului nostru.

Copiii cresc mult mai frumos cu animale lângă ei, sunt responsabilizați mai devreme, devin mai empatici și mai sensibili… Animalele ne aduc aminte de noi când eram mici, ne privesc cu ochii lor curați în care niciodată nu se citește ură. Sau șiretenie. Sau lașitate. Sau egoism (bine, dacă nu vorbim de pisică:)

Rex avea o privire de om mare, de bărbat responsabil, nu știu cum să o spun mai bine. Era, pentru mine, un fel de avatar, sau un personaj coborât dintr-o poveste, o poveste pe care am citit-o și trăit-o și care s-a numit copilăria mea.

Nu am găsit niște poze bune cu Rex, dar am găsit o fotografie pe Pixabay, care aduce mult cu figura lui, cu atitudinea lui…

Lasă un comentariu:

jooble