#prieteniiverziaidianei (10): Totul despre Philodendroni. În serial.

#prieteniiverziaidianei (10): Totul despre Philodendroni. În serial.
Ea este Diana Pop și are o pasiune: creșterea și îngrijirea plantelor. Scrie în fiecare săptămână pe #peopleperson despre asta.

Cred că v-am mai povestit de ce îmi plac philodendronii. Practic pentru că, în marea lor majoritate, sunt niște plante incredibile. Îmi venea să scriu “adevărate minuni ale tehnicii moderne” dar mi-am dat seama că ar trebui să înlocuiesc “tehnică modernă” cu “natură” și brusc expresia ușor amuzantă (sau care măcar așa se voia) s-ar fi transformat într-una de-a dreptu’ penibilă, așa că mă las păgubașă cu figurile de stil.

Pentru că n-aș vrea, totuși, să știrbesc din minunăția acestor plante folosind expresii demne de compuneri de clasa a cincea petrecută în regim încă comunist, mă limitez la a vă readuce aminte frunzele spectaculoase ale diverselor specii de philodendroni, dar și capacitatea lor incredibilă de a se adapta la mediul natural, multe dintre ele fiind plante epifite. Adică pot crește atât dintr-o sămânță căzută pe sol, cât și dintr-una căzută pe creanga unui copac tropical, acolo unde (e adevărat că o ajută și umiditatea tropicală) poate dezvolta rădăcini care coboară până dau de solid ground.

Și pentru că există mulți philodendroni pe lumea asta care merită să fie văzuți și apreciați de oameni, m-am hotărât să fac un soi de serial. Așa că în săptămânile care urmează o să vă tot povestesc despre diversele specii de philodendroni, prima poveste, adică asta de acum, fiind despre Philodendron sodiroi.

Important de menționat- pentru că în general e bine să vorbești despre lucrurile pe care le cunoști, asta o să încerc și eu să fac cu serialul asta. Adică o vă povestesc numai despre speciile de philodendroni pe care le am și pe care le îngrijesc deja.

Desigur, mă hrănesc cu ideea că acum există și un motiv serios pentru care trebuie să am din ce în ce mai mulți și presimt că la fiecare întrebare deznădăjduită pe care mi-o va pune consortu’ – “Altă plantă?” de acum îi voi putea răspunde: “Man, n-am avut ce face, trebuia să-l cumpăr, pentru că nu mai aveam despre ce să scriu”. #csf #ncsf

Și acum, că am încheiat paranteza asta cât un paragraf, mă întorc la Philodendron sodiroi, adică la băiatu’ ăsta:

N-o să intru în detalii tehnice, mai ales că abundă internetul – aici aveți toate aceste info – dar o să vă spun că e o plantă care crește în America de Sud, în țări precum Trinidad și Tobago, French Guyana, Guyana, Surinam sau Venezuela. Nu știu cum va sună vouă, da’ practic în capu’ meu toate țările astea înseamnă o lume complet diferită de a mea și cu atât mai tare mi se pare faptul că pot îngriji în țara România, în orașul București, o plantă care crește într-o țară cu un nume atât de exotic precum Trinidad și Tobago.

Eu pe mândrul meu l-am luat de la un colecționar român cândva la începutul lunii septembrie. Și, când a ajuns la mine, avea cele două frunze mature plus una nouă în formare, care din păcate nu a mai ajuns să se dezvolte și să se deschidă, habar nu am de ce.

Briefly, când a ajuns la mine arăta așa:

 

Doar că frunza nouă nu a mai ajuns să se deschidă. S-a îngălbenit și mai apoi s-a maronit și s-a uscat așa, închisă:

Iar procesul a fost foarte lung și chinuitor, pentru că eu tot așteptam să se deschidă frunza și ea nu se mai dădea deschisă. Mă rog, pe la jumătatea lunii octombrie s-a uscat atât de tare, încât am decis să curăț tot ce nu era verde din ea, adică practic tot, cu excepția petiolului. Dar așa am descoperit că se formase deja o nouă frunză în interiorul rămășițelor uscate:

Diferența majoră în dezvoltarea celor două frunze cred că a fost cauzată de mediu. Să mă explic:

În primele două săptămâni l-am ținut la o fereastră orientată spre est – multă lumină indirectă, umiditate aprox 45-50% (mno, aerul de apartament într-o perioadă cu zile destul de călduroase), motiv pentru care am suplimentat lipsa de umiditate naturală cu multe sesiuni de pulverizat frunzele cu apă, fapt care cred că i-a dăunat on the long run.

Odată montat cabinetul Ikea, adică pe la începutul lunii octombrie, l-am mutat înăuntru, unde beneficiază de lumini de creștere, temperaturi de aprox 22-23 grade Celsius și umiditate constantă de 70-75%. Și în ceea ce privește udatul am fost constantă atât atunci când îl țineam la fereastră, cât și după ce l-am mutat în seră. Adică l-am udat numai după ce primii doi-trei centrimetri de sol erau complet uscați. Remember, testul cu degetu’ e sfânt…

 

Și profit de ocazie să vă spun că între timp am tot tunat cabinetul:); acum are câte un mini ventilator pe fiecare raft, am montat înăuntru niște neoane pentru terarii și am suplimentat necesarul de lumină cu niște becuri pentru creștere achiziționate de la Hornbach pe care le-am montat pe un lampadar luat de la Ikea, rezultatul fiind ăsta:

Revenind la Philo sodiroi, în condițiile de seră descrise mai sus frunza nouă (și sănătoasă) s-a dezvoltat relativ rapid și pe 1 noiembrie a început să se deschidă:

Evident, am început să stau ca pe ghimpi și primul lucru dimineața, după ce făceam ochi, era să dau fuga la cabinet, să văd dacă s-a deschis frunza vieții sau nu. Și pentru că ar fi fost prea simplu să se întâmple rapid:), i-a luat 8 zile să se deschidă complet.

Acesta fiind și motivul pentru care săptămâna trecută nu s-a întâmplat articol aici. Pentru că eu îl așteptam pe Godot Sodiroi.

Mă rog, după o săptămână chinuitoare, am ajuns să trăiesc ziua în care să văd frunza vieții în toată splendoarea ei. Și e spectaculoasă, chiar dacă încă prea crudă cât să-i poată prinde lentila foto variegația metalică, foarte vizibilă pe frunzele mature:

Pe scurt, este mult mai simplu să îngrijești un Philodendron sodiroi (cu excepția excesului meu de zel cu stropitu’) decât să aștepți să i se deschidă o frunză nouă.

Hai v-am pupat, săptămâna viitoare vă povestesc despre sora imaculată a Prințesei Roz, adică despre Philodendron white princess.

 

Ea este Diana Pop și are o pasiune: creșterea și îngrijirea plantelor. Scrie în fiecare săptămână pe #peopleperson despre asta.

Cred că v-am mai povestit de ce îmi plac philodendronii. Practic pentru că, în marea lor majoritate, sunt niște plante incredibile. Îmi venea să scriu “adevărate minuni ale tehnicii moderne” dar mi-am dat seama că ar trebui să înlocuiesc “tehnică modernă” cu “natură” și brusc expresia ușor amuzantă (sau care măcar așa se voia) s-ar fi transformat într-una de-a dreptu’ penibilă, așa că mă las păgubașă cu figurile de stil.

Pentru că n-aș vrea, totuși, să știrbesc din minunăția acestor plante folosind expresii demne de compuneri de clasa a cincea petrecută în regim încă comunist, mă limitez la a vă readuce aminte frunzele spectaculoase ale diverselor specii de philodendroni, dar și capacitatea lor incredibilă de a se adapta la mediul natural, multe dintre ele fiind plante epifite. Adică pot crește atât dintr-o sămânță căzută pe sol, cât și dintr-una căzută pe creanga unui copac tropical, acolo unde (e adevărat că o ajută și umiditatea tropicală) poate dezvolta rădăcini care coboară până dau de solid ground.

Lasă un comentariu:

jooble