Prietenii verzi ai Dianei, sau cum începe pasiunea plantelor indoor

Prietenii verzi ai Dianei, sau cum începe pasiunea plantelor indoor

Salut. Numele meu este Diana, sunt dependentă de plante și începând din această lună, voi scrie săptămânal despre pasiunea mea pe blogul Cristinei.

Nu că m-ar recomanda ceva serios să fac acest lucru, dar am aflat că a trăi printre plante e ceva atât de mișto, încât merită vorbit despre asta.

Îmi aduc aminte că aveam preocupări similare încă de când eram mai tânără și mai făr’ de griji și responsabilități, adică înainte de copil și agenție. Îmi plăcea să am grijă de plantele pe care cu mândrie le adunasem la fereastra camerei, dar pe vremea aia universul plantelor indoor (vorbim despre anii 2000) disponibile în florăriile din București era mult mai mic. Adică la capitolul „maxim de exotic” găseai niște marante, draecene și niște bonsai. Pe care oricum nu mi le permiteam din salariul de la teatru (mbine, nici chiar din ăla de la MTV, mai târziu).

Desigur, zece ani mai încolo situația s-a îmbunătățit, dar s-o luăm cu începutul.

Practic acum doi ani jumate, odată cu mutarea birourilor într-un sediu nou, mai mare și mai frumos, în care aveam o încăpere doar a mea (primul meu birou adevărat) am descoperit că spațiul din dreptul celor două ferestre e cam gol și ar merita pus în valoare cu ajutorul unor plante.

Aveam deja o ZZ plant de vreo 7-8 ani, pe care nu mai știu de unde o moștenisem și pe care o cărasem după noi prin toate sediile Shake, un cactus și niște orhidee primite în diverse ocazii (faimoasele orhidee pe care le-au primit, cred, toate femeile la un moment dat în viața lor).

Și, ca să nu era să le las singure, într-una din zilele alea frumoase de primăvară, am cumpărat, timid, un baby plant arbore de cafea. Și când îi zic baby plant, chiar asta era. Plantat într-o ceașcă de cafea adevărată (sigur știți modelul, căci a fost un hit la vremea respectivă. Și chiar și nowadays le văd prin florarii).

După o vreme, mi s-a părut că tot singure și stinghere se simt, așa că într-altă zi am venit cu un cactus, după care cu o suculentă, după care am descoperit ceropegiile și de acolo s-a dezlănțuit potopul verde. În scurt timp m-am trezit că am nevoie de rafturi suplimentare, consecința firească fiind aceea că n-a trecut mult până când am reamenajat întreaga încăpere.

Și pentru că aveam două ferestre, ambele poziționate astfel încât să nu bată niciodată soarele direct prin ele, am realizat destul de repede că trebuie să-mi ajut plantele cu lumină suplimentară. Așa că am luat drumul Ikea, de unde am plecat cu câteva lampadare de podea, plus diverse sisteme de iluminat, care să suplimenteze lipsa de lumina naturală.

Long story short, în scurt timp m-am trezit că îmi petrec cea mai mare parte a timpului într-un birou verde. Și dincolo de beneficiile de ordin estetic și fiziologic (căci da, calitatea aerului într-o cameră cu plante este una superioară) am descoperit beneficiile pentru căpuț.

Faptul că între două mail-uri și trei tăieri de bugete mă puteam ridica de pe scaun cu un task clar – care în fiecare zi era altul- de la a le uda, până a curăța nu știu ce frunză îngălbenită, de la a muta o plantă într-un pot mai mare, până la a schimba poziția unora dintre ele și… lista poate continua la nesfârșit – well, treaba asta mă liniștea și mă relaxa incredibil.

 

Apoi au venit recompensele: cu cât aveam mai multă grijă de ele, cu atât mai tare mă recompensau. Cu frunze noi, creșteri spectaculoase, flori sau chiar fructe, fapt care-mi creștea instant nivelul de serotonină din creier.

Am început să vorbesc cu ele, să mă gândesc de două ori la muzica pe care o ascultam în birou și mă opresc aici cu lista, căci da, știu că nu sună chiar cel mai bine propoziția asta, but it really works. Așa am înțeles, peste o sută de plante mai târziu și mult mai multe cunoștințe despre ele, de la familiile din care fac parte până la tipuri de sol, umiditate sau lumină (și totuși încă atât de puține cunoștințe) că plantele vor rămâne o constantă a vieții mele. Un miracol, având în vedere faptul că istoria personală spune despre mine că-s un om care dezvoltă pasiuni fulgerătoare, care mor la fel de rapid cum s-au născut. Și totuși, iată-mă doi ani și jumătate mai târziu proaspăt înscrisă la o școală online de meserii din UK, la finalul căreia, dacă îmi iau examenul de absolvire, voi avea diplomă de horticultor.

Acum serios vorbind, dar și pentru că realizez că am scris destul de mult și mi-ar trebui o încheiere:), voi încerca în cadrul acestei rubrici săptămânale (sau cum va fi ea) să scriu, cât o să mă pricep eu de bine, un fel de 1001 de nopți cu și despre plante:))

Sper doar să vă placă suficient de tare încât să vă opriți într-o zi în prima florărie care vă iese-n drum și să plecați de acolo cu un prieten verde.


Diana Pop este Managing Director & Partner la Shake Advertising

 

Lasă un comentariu:

jooble