Pădurile strigă după ajutor. Acum se și aud. La propriu!

Pădurile strigă după ajutor. Acum se și aud. La propriu!

Scriam zilele trecute despre o inițiativă care mi-a dat fiori de bucurie și de speranță!
Vă spuneam că Vodafone a realizat un lucru extraordinar: prima #smartforest din România.
Ce înseamnă asta? Că în vârful copacilor, la anumite distanțe unii de alții, sunt fixați niște așa numiți „gardieni digitali”. Mai întâi un video:

 

Cum și ce se întâmplă, de fapt?
„Gardienii digitali” sunt prevăzuți cu senzori acustici care captează o gamă variată de sunete din mediul înconjurător. Acestea sunt trimise, prin internet, către o platformă aflată în cloud, dotată cu Inteligență Artificială. Aplicația analizează în timp real informația primită și, dacă sunt detectate zgomote precum cele de drujbă, de autovehicule etc, care ar putea indica eventuale activități suspecte, trimite, tot în timp real, alerte către o aplicație instalată pe telefoanele pădurarilor și/sau către un centru de monitorizare zonal sau național
Extraordinar, nu-i așa?
Vă rog, dați-mi voie să mă entuziasmez deschis, fiindcă sunt nepoată de pădurar și copil care a învățat la școală că „pădurea e aurul verde”.

Copiii, pe atunci erau crescuți cu acest moto și în manuale citeau texte în care aflau că românul era „frate cu codrul”, dar și invers, pentru că și codrul se raporta cam la fel față de românul căruia i-a oferit, de atâtea ori de-a lungul istoriei, adăpost și refugiu.

#smartforest este o pădure situată în județul Covasna și este una dintre pădurile virgine cu care România încă se poate lăuda. Încă. Acest tip de implicare a unei companii în crearea unei societăți digitale în care „nimeni nu trebuie lăsat în urmă”, este ceea ce definește, după opinia mea, un management vizionar care știe că, fără viitor, oameni sănătoși și mediu curat, nu vor mai fi nici businessuri fericite.

Despre pădurea mea, mica și marea mea comoară verde am mai scris și aici.

Adaug că, atunci când mă gândesc la pădure, dincolo de faptul că mă văd ascunsă după copaci în timp ce bunicul vâna vulpi conform planului de la Ocolul Silvic Argeș sau marca într-un fel anume copacii bolnavi, sau îi mângâia în trecere (Doamne, cât a iubit pădurea!), mă gândesc și la brazii din curtea casei noastre de la țară. Da, la brazii înșirați de-o parte și alta aleii principale dintre casă și poartă.


Bunicul plantase mai mulți brazi cu ani înainte ca eu să mă nasc, care crescuseră falnici între timp. Eu eram mică și mă uitam de jos în sus la această masă verde compactă, formată din crengile care se îngemănau și se împleteau unele cu altele și care se uneau chiar deasupra aleii, formând un fel de tunel, de fapt, prin care trebuia să trecem când voiam să ieșim din curte.

Seara, mai ales, acest mic codru care mărginea cărarea, mă înspăimânta, fiindcă îmi imaginam monștri cu brațe lungi și țepoase care mă prind și nu-mi mai dau drumul, sau animale care se ascund după tulpinile groase, sau pericole nevăzute, dar bine camuflate în verdele aproape negru al brazilor acoperiți de întuneric.

Mă speria și cred că și pe cei care ar fi vrut să intre în curte cu gânduri rele îi ținea departe. Nu aveai cum să treci printre acești copaci, pe întuneric, fără să simți un fior rece pe șira spinării. De aceea, dacă seara mă striga vreun copil de peste drum, sau mă ruga bunica să ies din casă pentru a aduce lemne pentru sobă, sau să închid cotețul de găini uitat deschis, nici în ruptul capului nu ieșeam. Perspectiva de a trece chiar și pe lângă brazii aceia mă oprea.

Cu toate astea, i-am iubit și admirat și, cu simțurile de copil, le-am descoperit magia, răcoarea, viața și verticalitatea, dar am iubit și verdele mult și generos împrăștiat pe dealurile din jurul satului care ascundeau lumi neștiute, pline de povești.

Dealurile din Argeș sunt moi și blânde și pădurile de foioase sunt răcoroase și dezmierdătoare și plânge inima în mine când văd acum că a fost tăiat atâta lemn, că pantele dealurilor sunt pline de cioturi și că oriunde te întorci și oricât de adânc te-ai duce în pădure, este imposibil să nu vezi un pet, sau un ambalaj aruncat între cele mai frumoase flori sau între firele de iarbă abia răsărite. Doare tare și ucide chiar, lipsa iubirii față de populația verde, față de pădure. Oamenii, dacă nu sunt gospodari, zicea bunicul, aduc haos în jurul lor.

Ce dreptate avea!

Îl văd parcă în fața ochilor cum, înainte de a se apuca de un lucru, se așeza pe băncuță, își scotea pieptănul mic, albastru, cu dinții încrucișați cu care își aranja mustața, gândindu-se cum să se apuce și cum să termine treaba pe care o avea de făcut în cel mai eficient mod.
Nu se apuca de nimic înainte de a gândi, vorbea puțin, se concentra mult. Era un bărbat scund, dar părea înalt cât brazii atunci când muncea.

Oh, ce ani în afară timpului am trăit, ce lume în afara lumii am cunoscut!
Ce bucurie natura cu farmecul ei, ce înspăimântătoare ploile care veneau de pe deal călare pe nori vineții și grei, ce grațioase berzele care zburau deasupra casei despre care întrebam mereu dacă ele sunt cele care m-au adus pe lume…
Ce joacă, ce pâine cu dulceață, ce plăcinte cu mere făcea bunică, ce căpșuni creșteau în grădină, ce pere zemoase, ce găini grase…
Și, deși poate părea idilic și în realitate probabil că nu a fost chiar așa, ochii mei de copil asta vedeau: trandafiri agățători întinși pe casă, Mâna Maicii Domnului plină de parfum și brazii din curte care îmi ofereau privilegiul unic de a avea propria pădure mică și semeață.

Aceasta este povestea mea, una din multe povești pe care le am legate de pădure.

 

Scrie-mi și tu o poveste, că sigur ai, o aventură, o amintire, o nostalgie care să poată fi citită în 10 minute și care să aibă șansa de a fi selectată pe audibookul pe care îl va scoate Vodafone cu aceste povești.

Până acum au fost selectate câteva foarte simpatice, scrise de cei care au trimis deja.

Le poți asculta chiar acum:

 

E rândul vostru, al celor din comunitate mea, să trimiteți și știu că aveți o mulțime.

Foto Usplash și Vodafone

Lasă un comentariu:

Comments are closed.