– O să fac o rezervare la restaurant pentru noi și părinți. O să ne eternizăm cu orele, o să gustăm unul din farfuria celuilalt și o să găsim toate motivele din lume să ne pupăm și să ne strângem în brațe.

– O să alerg. O să sar în metrou, o să merg în Herăstrău în geana zorilor și o să alerg pentru toate lunile astea în care mi-a fost târșă, m-am codit, m-am eschivat și am fost mai puțin mobil decât mi-aș fi dorit.

– O să scot fetele la cafea, la ciocolată caldă, la ecler, la înghețată fără să dezinfectăm dezinfectantul, fără snop de șervețele antibacteriene, fără întrebarea ”s-a atins de ceva?”

– O să simt că e legitim să fac planuri din nou: cât costă avionul până acolo? ce expoziții și spectacole sunt toamna asta? unde ziceam că vrem să stăm? s-a redeschis Warner? eu cu cine merg în India, până la urmă?

– O să coacem o petrecere. Nu gargantuescă, dar nici mică, înțesată cu oameni dragi, outdoor, cu înghețată și long drinks citrice. O am deja în cap. Nu e compatibilă cu distanțarea fizică, deci hai să ne mobilizăm. Ne-o datorăm nouă, familiei și prietenilor de zece ani + 1.

– O  să reiau sportul la sală. Am cel mai simplu și cel mai frumos tricou alb care așteaptă de peste un an să fie umplut cu un corp mai acătării.

– O să sper că voi ține în mâini o nouă carte și că vom avea ocazii să ne întâlnim, să o vorbim, să o povestim.

– O să merg la începutul anului școlar. În curtea școlii.

– O să îmi iau inima în dinți și o să scriu un text despre toate astea: despre etajul clorat, despre spirtare, despre ”am atins clanța cu cotul”, despre tot ce părea absurd cu ceva vreme în urmă și a devenit felul în care trăim acum. Poate că o să râd. Sau poate nu o să-l scriu. Ce facem cu un vis urât, îl așternem pe hârtie sau așteptăm să se aștearnă uitarea peste el?”