Marius Constantinescu: „Când totul se va termina, voi da o petrecere incompatibilă cu distanțarea fizică”

Marius Constantinescu: „Când totul se va termina, voi da o petrecere incompatibilă cu distanțarea fizică”
Într-o zi toate acestea se vor termina și noi toți vom fi liberi.
Liberi de frică, de suferință, de grijă…
Sau poate că nu „libertate” e cuvântul cel mai bun. Mai degrabă „scăpare” sau „ieșire”.
Noi cu toții vom ieși din asta și ne vom privi unii pe alții cu mai multă atenție, cu mai multă curiozitate și ne vom întreba…Tu cum ești? Ție ce ți s-a întâmplat?
Vom (re)începe să vorbim, să ne luăm în brațe…
Ce vei face când toate acestea se vor termina? Tu, da, tu care citești acum, ce vei face?
Uite, eu…
– Voi mulțumi Domnului!
– Îmi voi uita masca acasă fără teama că mă voi infecta.
– Voi îmbrățișa mult, pe mulți dragi mie.
– Voi da o petrecere de ziua mea, chiar dacă sunt născută în decembrie. Se va termina în martie? Atunci îmi mut ziua în martie și vom petrece.
– Voi cumpăra bilete din aeroport spre… Nu știu, voi alege pe loc destinația.
– Voi merge la școală cu Theo. Îl voi însoți diminețile, mergând amândoi pe jos, iar eu voi bea cafea din termos.
– Mă voi ruja în exces.
L-am întrebat pe Marius Constantinescu pe când vorbeam la telefon zilele trecute, plângându-ne pe umăr. Și mi-a răspuns cu atâta descătușare că l-am rugat să scrie.
Și mi-a scris.
Ca de obicei, ceea ce scrie Marius este vindecător…

”Când toate astea se vor termina” cred că este sintagma cea mai rostită/scrisă/gândită a momentului. Eu, personal, parafrazându-l pe Jon Bon Jovi, m-aș întinde ACUM pe un pat de ace Pfizer, ca să pot sta pe un pat de trandafiri mai încolo, fără scut în trei straturi de polipropilenă.

Ce voi face când toate astea se vor termina?

– O să fac o rezervare la restaurant pentru noi și părinți. O să ne eternizăm cu orele, o să gustăm unul din farfuria celuilalt și o să găsim toate motivele din lume să ne pupăm și să ne strângem în brațe.
– O să alerg. O să sar în metrou, o să merg în Herăstrău în geana zorilor și o să alerg pentru toate lunile astea în care mi-a fost târșă, m-am codit, m-am eschivat și am fost mai puțin mobil decât mi-aș fi dorit.
– O să scot fetele la cafea, la ciocolată caldă, la ecler, la înghețată fără să dezinfectăm dezinfectantul, fără snop de șervețele antibacteriene, fără întrebarea ”s-a atins de ceva?”
– O să simt că e legitim să fac planuri din nou: cât costă avionul până acolo? ce expoziții și spectacole sunt toamna asta? unde ziceam că vrem să stăm? s-a redeschis Warner? eu cu cine merg în India, până la urmă?
– O să coacem o petrecere. Nu gargantuescă, dar nici mică, înțesată cu oameni dragi, outdoor, cu înghețată și long drinks citrice. O am deja în cap. Nu e compatibilă cu distanțarea fizică, deci hai să ne mobilizăm. Ne-o datorăm nouă, familiei și prietenilor de zece ani + 1.
– O  să reiau sportul la sală. Am cel mai simplu și cel mai frumos tricou alb care așteaptă de peste un an să fie umplut cu un corp mai acătării.
– O să sper că voi ține în mâini o nouă carte și că vom avea ocazii să ne întâlnim, să o vorbim, să o povestim.
– O să merg la începutul anului școlar. În curtea școlii.
– O să îmi iau inima în dinți și o să scriu un text despre toate astea: despre etajul clorat, despre spirtare, despre ”am atins clanța cu cotul”, despre tot ce părea absurd cu ceva vreme în urmă și a devenit felul în care trăim acum. Poate că o să râd. Sau poate nu o să-l scriu. Ce facem cu un vis urât, îl așternem pe hârtie sau așteptăm să se aștearnă uitarea peste el?”

Lasă un comentariu: