Azi noapte a fost lună plină. Dar foarte plină, cea mai plină lună din câte există. Așa de plină că n-am pus geană pe geană și am dormit iepurește.

Ce n-am făcut?!

Am numărat oi, am băut apă, mi-am pus și un pahat de vin. Nimic. Am mângâiat pisica, nici asta n-a mers.

La un moment dat, pe la 3, am început să număr, pur și simplu, secundă după secundă și minut după minut, până când am început să filosofez între cearceafuri că „uite cum trece timpul, că așa trece și viața, că așa și pe dincolo”.

Și de aici, la cimitir, a fost un singur pas. „Dar eu, când voi muri”– am ajuns a mă întreba, „unde m-or duce? Aș merita, ziceam în gândul meu, zău că aș merita un loc la… la Beller.”

„Cum la Beller?”– a tresărit un nerv. Beller, „aviator Radu Beller” e strada de mai sus de blocul unde locuiesc, un loc de fițe, cu terase și restaurante „de Dorobanți”, cu mașini de sute de mii de euro parcate unde vor ele, știi ce zic. Nu poți să ai loc de veci pe Beller, poate vrei să zici la cimitirul ăla… Cum îi zice?

Lapsus total.

Cum îi zice? Mă sucesc, mă răsucesc. Băi, dar e celebru, e cimitirul B….

Mama lui de cimitir, ia să mă duc să iau telefonul de la încărcat și să dau un Google. Mă las păgubașă, îmi spun că aflu și mâine cum îi zice, că nu mor acuma și oricum, chiar dacă mor, nu știe nimeni la ce m-am gândit eu la 3.45 dimineața. Ia uite, e patru fără un sfert și la 9 am prima întâlnire. O să ajung crăpată de oboseală și moartă de somn. Moartă. Deci cum se cheamă cimitirul ăla???

Și deodată aud în cap: „Bellu”.

Nu știu cine m-a salvat, un zvâcnet de memorie iritată, un nerv șifonat de somn, dar cuvântul Bellu mi-a apărut ca o reclamă luminoasă în minte și cred că am adormit curând după aceea, mulțumită măcar de faptul că știu acuma unde nu voi avea loc de veci… prea curând (sper eu).