Îmi place să răsfoiesc reviste de interioare și mă uit deseori pe imagini cu case, camere, stiluri de design. Mai mult decât atât, mă imaginez în ele și plăcerea mea vinovată este să-mi creeze vieți în acele interioare care îmi plac, sau care mă inspiră.

De pildă. atunci când am văzut acest dormitor, m-am imaginat o femeie de succes la Londra. Am destule probleme pe cap, conduc echipe mari, simt cum viața mea este din ce în ce mai aglomerată, de aceea am nevoie de spațiu și, mai ales, de spațiu larg, simplu, în care să pot dormi, sau citi, un spațiu în care lumea din mintea mea să aibă unde fugi. Am nevoie de spațiul acesta și de liniștea lui compactă. Nu vreau un interior zgomotos, nu vreau multe lucruri, ci am nevoie de lumină și liniște. (Poate că este doar o imagine dintr-un showroom, nu știu, mi-a plăcut ceva la ea, lumina cred, patul, sau pur și simplu întregul.

sau acesta:

E o casă moștenită de la fratele mamei. O casă în care îmi invit deseori prietenii și în care stau cu doi câini. Mi s-a spus că ar fi bântuită, dar nah, nicăieri nu este perfect. Și oricum, cine ar bântui-o, dacă nu cei care au locuit acolo? I-am cunoscut pe toți… Mă plictisesc poveștile cu fantome, mi se pare de prost gust. În orice caz, mai ales aici, în camera asta îl primesc pe croitorul bătrân care se încăpățânează să-mi țină teorii despre cum azi nu se mai fac haine ca altă dată și că noua modă este cel puțin stupidă.

Hm… Ethan Allen style. Locul în care îmi imaginez că mă întâlnesc cu prietenele mele snoabe din categoria semipură a aristocrației americane, plictsite de atâta shopping și fără un viitor clar în fața lor. Le place ceaiul de verbină, au auzit de la radio că ar afi bun pentru insomnie. Nu doarme niciuna bine și, deși sunt implicate în atâtea activități de caritate și cluburi de carte, toate acestea le plictisesc de moarte și le deprimă la fel. Nu îndrăznesc să ia pastile, sau altceva, deși ce mult și-ar dori, dar tații lor sunt politicieni cunoscuți și asta le-am mai trebui. Niște proaste.

Aici fug de copii. Și, câteodată și ei de mine. E locul în care îmi beau cafeaua dimineața când vin în casa noastră de vacanță și în care privesc cerul gândindu-mă la ce am de făcut. Am 65 de ani și cred că mi-am făcut datoria față de oameni și de societate și nu mai am putere să mă gândesc la altcineva în afară de mine și de soțul meu pe care l-am neglijat atâta timp. Cerul ăsta îmi pare o binecuvântare. Aici port de obicei pulovere largi de cașmir și pantaloni moi. Am o colecție de cești de ceai impresinonată pe care o curâț o dată pe săptămână.

Am 30 de ani, lucrez într-o corporație ca o colivie de aur, în care totul este supra standardizat. Am nevoie de dungi, de cărți, de o frumoasă dezordine ca să-mi echilibrez mintea. Aici stau cu prietenii de vorbă și deserori ei pleacă târziu. Îmi place să le aud poveștile seara, pentru că ziua văd doar tabele și cifre în coloane drepte și sterile.

Casa de vacanță din Deltă. Am invitați în această seară și nu știu ce vin să aleg… Am gătit pește și salate de toate felurile și cred că mă voi opri la un alb sec… Mă mai gândesc.

Mi-am dat demisia și îmi pornesc propria afacere, mă așteaptă un drum nou pe care îl visez de mult timp. Aici mă gîndesc la viitor. Și nu arată rău deloc. Am ceva bani puși de-o parte, mai mult chiar decât ceva… și aici îmi îngădui o vacanță binevenită după plecarea din companie și înaintea noii provocări. Sunt între lumi. Așa mă și simt.

Am închiriat tot ce aveam și am plecat pe malul mării. M-am împrietenit cu o familie din satul de mai jos și îi aștept în vizită. Citesc mult aici și m-am apucat de scris cartea pe care o tot amân… sau poate încep de mâine. Azi e o lumină divină…