Îndrăzneala

Îndrăzneala

Există momente când nu știi de ce alegi să faci un anumit lucru. Când ai un impuls nefericit, sau fericit- după consecințe. Așa cum mi s-a întâmplat cândva, într-un mod inexplicabil, într-un restaurant din Barcelona.

Eram la masă cu niște prieteni, ne simțeam bine, aveam în față vinuri bune și mâncăruri gustoase. Seara se prelungea într-o veselie care sărea din inimile noastre cu fiecare râs, cu fiecare pahar și cu fiecare clipă în care conștientizam că viața e frumoasă.

Că era.

Și restaurantul era superb și muzica dulce.

Ați înțeles. Seara era perfectă. Unde mai pui că ferestrele dădeau spre mare, ceea ce completa perfect decorul.

Și, cum ne simțeam noi așa bine și veseli, ochii mi-au fugit într-o parte și am văzut, așa cum vezi de peron pe geamul trenului care pleacă, fără a da atenție, dar înregistrând imaginea, un cuplu la o masă.

Doi oameni în vârstă. Un el și o ea. Care se comportau ca doi străini. Niciunul dintre ei nu spunea nimic și nu făcea nimic.

Mi-a plecat privirea, am revenit în starea mea și seara a continuat.

Dar dintr-un reflex, sau din curiozitate, am privit din nou cuplul. Era în aceeași stare. Nu se priveau, nu vorbeau, abia mâncau.

Erau triști, nu triști, străini, nu străini, reci. Erau ca niște morți vii. Am privit-o pe ea: elegantă, discretă, puțin machiată, cu o broșă frumoasă pe umăr. El era cochet, avea un costum maroniu, cu papion. Se pregătiseră pentru seara aceea, era clar.

Dar de ce nu vorbeau?

De ce erau așa distanți?

Dar ce treabă am eu?- m-am întrebat…

Numai că, după un timp, și aici revin la gesturile care nu știi de unde îți vin, mi-am luat paharul și m-am îndreptat spre masa lor, sub privirile uluite ale comesenilor mei.

M-am așezat zâmbind. Nu au reacționat în niciun fel. Morți, e clar, sunt morți, mi-am zis.

Și nu știu cum, și nu știu de ce, am început să le vorbesc. Dar parcă nu o făceam eu, parcă altcineva vorbea prin mine, și știu că le-am spus că sunt frumoși, că viața.. că iubirea… că seara aceea… că…

Și ei mă priveau uluiți și parcă, nu știu cum să zic… eliberați.

Nu știu cât am stat, probabil o jumătate de oră. Prietenii mei erau uimiți, se înțelege. Nici eu nu eram capabilă să le dau vreo explicație.

Numai că, o dată ajunsă la masă, am văzut că cei doi se ridică, doamna vine la mine, îmi zâmbește și îmi spune mulțumesc.

De ce? Habar nu aveam.

Nu știam ce făcusem, se poate că reacționând la o moarte care desfășura lângă mine, chemasem, probabil, viața înapoi…

Lasă un comentariu: