*om fără educație sau cu apucături grosolane (DEX)

Am citit de curând o postare a unei persoane publice despre comentariile răutăcioase care i-au fost adresate pe stradă în legătură cu mașina pe care o conducea, cum că marca acesteia ar fi sub demnitatea sa, ar fi o „sărăcie”– ah, ce vulgaritate capătă acest cuvânt când e folosit cu valoare expresivă.

Vedeta i-a răspuns că asta e mașina sa și că nu trebuie să dea socoteală nimănui, e loc sub soare pentru toată lumea.

Aș extinde totuși această discuție care s-a iscat pe social media, pentru că nu este prima dată când aud despre „sărăcii”, „sărăcie”, „sărăkie”, „săraki”, „săraci”, feluri diferite de exprimare care trădează însă aceeași desconsiderarea la adresa celor care nu au, sau mai pervers, la adresa celor care nu afișează că au.

Și mă nedumerește acest trend adoptat de oameni și lansat de veșnicii pomeniți de acuma hateri de serviciu care au tot pronunțat aceste cuvinte în spațiul public până când ele au intrat în vocabularul străzii.

Mă nedumerește în primul rând pentru că suntem creștini. Am învățat că trebuie să-i ajutăm pe cei mai săraci, rugăciunea aceea cu „mânca-vor săracii și se vor sătura” nu e nouă, ba dimpotrivă!

Deci și din punctul de vedere al religiei, facem o mare greșeală comentând astfel.

Apoi mă nedumerește altceva… Se vorbește de o sărăcie în raport cu… ce anume?

Când aveam copilul la o școală privată din București, am ajuns la un moment dat să-l iau și mi-am parcat mașina pe care o aveam atunci, un Renault roșu aprins, la poarta școlii. Copilul a ieșit însoțit de un coleg mai mare care l-a întrebat cu dispreț: „asta e mașina ta?!”

„Nu, i-am răspuns eu, e mașina mea, el nu are nicio mașină…”

Mi-am dat seama că acel copil crescuse în desconsiderarea oricui nu avea cât avea el sau părinții lui.

Fuga după succes tradus în mărci de mașini sau poșete a ajuns o atitudine, un fel de a fi, un fel de a gândi.

Apoi mă întreb de ce este disprețuită o situație care nu se poate evita întotdeauna? Cei care se nasc cu mai puțin, nu au nicio vină! Dacă nu au bani sau bunuri, nu înseamnă că trebuie subapreciați sau defăimați, transformați în niște definiții ale eșecului lor sau al altora. Cred că nimeni nu vrea să fie sărac, nu știu pe cineva care să-și dorească asta sau să accepte cu ușurință că este într-o stare precară. Deci există mereu un motiv care nu are nicio legătură cu felul în care ne judecăm unii pe alții…

Mă mai întreb de ce relativitatea în care trăim și care ne face ca azi să avem și mâine să nu mai avem, nu mai contează. Ea nu mai reprezintă un context, o cauză, un factor de risc?

Și nu în ultimul rând, mă nedumerește lipsa de empatie. Ce am descoperit noi deosebit în ceea ce privește făcutul banilor în ultimii ani de am lăsat empatia să moară? Ce-i face pe cei care au să privească de sus pe cei care nu au? Sau mă rog, îi pot privi de unde vor ei, dar de ce să-și declare fără cea mai mică modestie condiția de privilegiați?

Mașina mai puțin scumpă sau chiar ietfină a devenit „de săraci” mâncarea prea simplă e de „săraci”, pantofii din picioarele elevilor din școli care stau lângă copii de bani gata sunt „de săraci” dacă nu au un brand pe ei.

„E de sărac” spune ghiolbanul care a dat de bani. Mă duc la „bogați” spun dezmembratele mintal pe la televizor când țin să ne transmită unde vor face vacanța, fără să ne dezvăluie totuși prea multe.

În fine, nu vreau să sune a stânga nouă sau veche, nu cred că suntem cu toții egali, eu cred că în realitate, dincolo de corectitudinea politică, societatea noastră nu face schimbări profunde în relațiile dintre membrii ei, dar iubirea față de ceilalți, sau afecțiunea, să zic așa, sau apropierea, poftim, dacă primele cuvinte sunt prea mari, ar trebui să existe în fiecare dintre noi, undeva mai adânc sau mai la suprafață.

Hai să ne ocupăm mai mult de ce e în suflete și în minți și mai puțin de cât are vecinul și cum se simte sau arată capra care paște la el în curte.