Fiecare cocteil spune o poveste

Fiecare cocteil spune o poveste Scenă din Entering Red. În centru Ana de Armas, actrița principală. Foto: Matteo Bottin

Eu sunt perfect de acord cu asta, dar și cu faptul că fiecare dintre noi putem spune, la fiecare cocteil băut, o poveste. „In vino veritas” afirmau cei vechi, dar cred că putem folosi în loc de „vino”, orice formă de alcool băută cu plăcere și, desigur, responsabil. Am împărtășit acest gând lui Vitalie Burlacu, Brand Ambassador Campari Group România, care mi-a spus că, din experiența sa din spatele barului, lucrurile stau exact așa.

Câte povești nu a auzit… Câte psihologii nu a cunoscut, câte secrete nu a aflat… Inclusiv secrete ale meseriei cu care și-a ținut aproape clienții, de care a avut grijă tot datorită lor (de pildă lămâia pusă într-o băutură dulce, o face mai puțin amețitoare). Vitalie chiar merge mai departe și spune că istoria lumii poate fi aflată datorită alcoolului… Nu cu ajutorul lui, ci datorită lui, e o nuanță. Ca nuanța de roșu care m-a urmărit 3 zile cât am stat la Milano trăind o experiența Campari.

Acolo s-a sărbătorit centenarul Negroni #N100 și lansarea filmului Entering Red din seria Red Diaries Campari.

Am plecat într-un grup restrâns cu zborul de Milano cam pe la ora prânzului. Am ajuns la Hotel Principe di Savoia, un nume sonor între hoteluri de 5 stele din Milano, hotel care face parte din ”familia” Dorchester.

Anul acesta a fost vorba despre „Entering Red” în regia lui Matteo Garrone cu Ana de Armas în rol principal.

Ana de Armas

Entering Red

Filmul are ca idee principală libertatea noastră de a alege, de a urma (sau nu) o cale care ne poate duce acolo unde trebuie/vrem. În cazul nostru, într-un bar exclusivist unde se pare că ajung numai cei aleși. Cei aleși înseamnă cei care au găsit drumul, au găsit ușa magică, au avut cheia potrivită. Ana de Armas a avut cheia, un superb inel (pe care și mâine l-aș lua, dacă ar fi de vânzare).

Filmul are, parcă, o singură culoare: roșul. M-a urmărit atât de mult, încât după vreo 2 zile de film și petreceri, toate în roșu, ajunsesem să depistez numai această culoare în jurul meu. Parcă o căutam cu tot dinadinsul…

Entering Red este o poveste interesantă și plină de suspans în care spectatorii o cunosc pe Ana (Ana De Armas), al cărei suflet curios explorează Milano. Filmul se deschide într-un bar unde Ana este atrasă de un bărbat misterios (jucat de Lorenzo Richelmy), în timp ce dansează pe muzica live a unei trupe. Când bărbatul părăsește barul cu solista trupei, Ana își dă seama că aceștia au lăsat pe masă un inel marcat cu „N100”. Curioasă și emoționată, Ana pornește într-o călătorie pentru a înțelege semnificația din spatele acestui indiciu enigmatic. Călătoria o va face să devină o femeie mai conștientă de ea însăși. Pas cu pas, ea își urmează sufletul, mintea și inima cu ajutorul barmanilor experți, Mâinile Roșii, care știu mai mult decât majoritatea despre lumea pe care ea o descoperă.

Negroni 100, o istorie scurtă

În 1919, la Florența, contele Camillo Negroni a avut ideea de a comanda un Americano, dar a cerut ca în loc de soda să se adauge gin. Venise din Londra, orașul ginului. Barmanul i-a satisfăcut cererea și a decorat paharul cu o garnitură din portocală pentru a însemna noua băutură creată. Cocteilul contelui a devenit repede o modă și astfel s-a născut Negroni.

El este acum unul dintre cele mai cunoscute cocteluri din lume. Rețeta lui e simplă: se face din părți egale de Campari, Red Vermouth și Dry Gin. De 100 de ani acest cocteil rămâne, în timp ce poveștile curg pe lângă el.

Negroni

Câte mâini înmănușate, câte priviri încărcate, câte suflete aprinse nu s-or fi prins de acest amestec amețitor?

Câți barmani nu vor fi aruncat în aer sticlele și nu vor fi combinat tăcuți, complici și zâmbitori, lichidele care împreunate vor fi dat gustul ușor amărui pe care mai degrabă ai vrea să-l mănânci decât să-l bei?

Mă fascinează barurile, îmi plac oamenii ridicați pe scaune înalte, față în față cu un necunoscut care îi privesc și-i întreabă ce vor, deși nu numai la băutură se referă…

Lumea asta… O lume de roman. Sau poate doar așa mi se pare mie că e, cam romanțios. E de scuzat… după atâta Campari.

 

Lasă un comentariu: