Era o iarnă lungă, geroasă, iar zăpada părea că nu se va mai topi niciodată.

Dar eu nu simțeam asta, pentru că tocmai luasem un concurs de prezentator la TVR. În anii aceia de după Revoluție, TVR era singura și marea televiziune.

Și, deși ningea afară, în sufletul meu era cald, iar eu săream de fericire cu gândul la acel mic succes. Deși nu era chiar mic, fiindcă examinator îmi fusese Ioana Bogdan, o adevărată personalitate tv, care îmi dăduse tot felul de încercări în timpul concursului și ajunsese la concluzia că aș putea face televiziune oricând….

În fine, luasem deci un concurs de prezentator al unei emisiuni care se numea „Album duminical”, difuzată, evident, duminica, un fel de emisiune magazin „cu de toate”. Ediția pe care trebuia să o prezint era programată de ziua lui Eminescu.

Așa că m-am prezentat emoționată la TVR în ziua înregistrării. Urma să tragem textele (pe care le învățasem pe dinafară), în fața Ateneului.

Mai înainte aveam să fiu machiată de celebrul Tomiță, cel care a machiat toată televiziunea română pe vreo 3 generații și care avea o mână de aur și o tehnică de geniu.

Era pentru prima dată când stăteam pe un scaun de machiaj. După ce m-a terminat, m-am uitat în oglindă și am văzut cea mai frumoasă variantă a mea de vreodată. Nu că eram frumoasă, nu asta voiesc a zice, ci că nea Tomiță, cum i se spunea, știa să marcheze exact acele trăsături care scoteau sufletul la iveală, partea aceea luminoasă din el pe care oricine o are.

Înainte de acest moment însă, chiar câteva zile înainte, mi-am dat seama că nu aveam cu ce să mă îmbrac la respectiva înregistrare. Adică așa de studio, m-aș fi descurcat eu, dar de filmat afară, nu, nu aveam habar ce voi purta. Erau anii 90, nici magazine nu existau și oricum nu aveam eu bani de ele…

Și în panică oarecum, m-am îndreptat către vecina mea de demisol, o frumoasă fată cu nuri și forme, blondă, cu ochii verzi, cu gropiță în barbă, un fel de combinație de Delia și Adele, ca să vă faceți o idee.

Vecina mea avea o meserie bănoasă, nu spun care, că nu e frumos. Și ea ne ținea pe toate cele care locuiam în demisolul din Ștefan Mihăileanu… Ne aducea ciocolată, șampanie, câte ceva de mâncare… Era o fată foarte bună…

Așa că la ea am fugit, spunându-i necazul meu. M-a ascultat și și-a deschis dulapul. Mi-a dat o haină de blană de vulpe, roșcată, înfoiată și mi-a zis cu un ton sigur: ia-o!

Am pus-o pe mine și am decis: asta e, o iau.

Așa că în ziua aceea de ianuarie, machiată de Tomiță, cu blana vecinei mele cumpărată din muncă cinstită și am ajuns la Ateneu cu echipa televiziunii, urmând să spun cele câteva texte în fața camerelor de luat vederi, că așa se numeau.

Locul a fost fixat, cadrele definite, camerele s-au scos, oamenii s-au așezat și eu mi-am activat cu un scurt circuit toată mintea, așezând textele pe care le învățasem în față, ca să le accesez rapid.

Mă simțeam exact ca în imaginea de mai sus.

S-a strigat acțiune, am deschis gura și am auzit stop!!

Operatorii s-au strâns unul lângă altul- erau 2 sau 3 și, după câteva clipe de deliberare, m-au anunțat că au uitat caseta de înregistrare la sediul televiziunii și că ei pleacă să o aducă și să-i aștept, că vin repede.

Iar eu, machiată de Tomiță și îmbrăcată de vecina de subsol în blana ei de vulpe, am rămas ca o proastă pe scările Atenului. Niciun gând cum că ar trebui să intru undeva să aștept nu mi-a trecut atunci prin cap. Nicio teamă de frig nu m-a scuturat.

Am rămas eu și statuia lui Eminescu înțepeniți și reci așteptând caseta.

Acuma, ori o fi fost trafic, ori băieții s-au oprit pe undeva, cert e că au venit după vreo oră jumate.

M-au găsit vânătă pe scări, strânsă în blana roșcată care parcă se stroflocise și ea, cu machiajul înghețat și buzele albastre pe sub rujul lui nea Tomiță…

Abia mi-am mai putut deschide fălcile, abia am putut rosti ceva în primele clipe.

Dar, ca și la concursul dat la TVR în care aveam de înfruntat niște situații imaginare, și aici, în cea reală, am dat dovadă de agerime (aș, era disperarea că mă fac de râs, dar s-o lăsăm pe asta cu agerimea, că dă mai bine).

M-am întors după filmarea care a fost scurtă, că învățasem ca la carte textele alea, în subsolul meu unde, în câteva ore, am căzut la pat cu febră și așa am zăcut până de ziua lui Eminescu, adică fix ziua în care se difuza emisiunea.

Mi-am adunat prietenii să ne uităm la tv, mândră de ce făcusem, așteptând să văd ceva care să aducă cel puțin cu diva din imagine… Am deschis televizorul și am văzut o… doamnă, care … nu eram eu, deși eu eram!

Mare cât tot ecranul ocupat mai mult de jumate de o blană roșcată (cam ponosită  sub lumina dură de filmare).

Ne-am uitat la toată emisiunea.

La final i-am întrebat sfioasă pe amici cum li s-a părut.

Vecina mea de la subsol a fost singura care a vorbit și a zis: uite, mă, că ăla de la care am luat blana, nu m-a păcălit. Chiar îngrașă cu 5 kile.