Mi-am adus aminte zilele trecute că am văzut un film, prin anii 90, la Cinema Studio în București. Eram studentă, venisem în București să cuceresc lumea și mă și purtam ca atare, trăind cu o foame imensă de a cunoaște și a vedea totul. Mă aflam aproape în fiecare seară în sala de teatru, la cinema, sau la bibliotecă, pentru că nu aveam de unde să aflu informații, că nu exista internetul…

Și știu că, trecând pe lângă cinema, m-a intrigat afișul de la casa de bilete: „Corabia nebunilor”. Era un film din anii 60, cu Vivien Leigh, Simone Signoret, José Ferrer, Lee Marvin, Oskar Werner și Elizabeth Ashley, după un roman scris de Katherine Anne Porter. Era un afiș frumos, cu nume cunoscute și cu o poveste pe care titlul o anunța ca fiind cel puțin interesantă…

Acțiunea este plasată în mijlocul unei perioade urâte a umanității, în 1933. Nava germană Vera părăsește Vera Cruz cu destinația Bremerhaven, Germania, trecând prin Cuba și Tenerife, transportând șase sute de refugiați spanioli în cală și o clasă „superioară” compusă din snobi, rasiști și suflete pierdute, fragile emoțional, în cabinele elegante de la etaj.

Mary Treadwell (Vivien Leigh) este o americancă nesigură, de 46 de ani care se teme de bătrânețe; Bill Tenney (Lee Marvin) e un vagabond care joacă baseball și umblă după fuste libidinos, agresiv chiar.

Editorul fascist Siegfried Rieber (José Ferrer) vorbește deschis despre ura față de evrei, categorie din care face parte Julius Lowenthal (Heinz Rühmann), un amabil vânzător de talismane religioase de toate felurile, care este exilat, întreaga călătorie, la un colț de masă alături de Carl Glocken (Michael Dunn), un pitic foarte simpatic. Ei sunt reprezentanții minorităților, excluși de la masa căpitanului, cinând împreună, izolați, seară de seară.

Bogata Jenny Brown (Elizabeth Ashley) nu-l înțelege pe iubitul ei artist „angajat social”, David (George Segal). Iar doctorul Wilhelm Schumann (Oskar Werner) se îndrăgostește de La Condesa (Simone Signoret), o femeie tristă care se îndreaptă spre închisoare pentru că a ajutat mexicanii înfometați să organizeze o revoltă.

Te întrebi dacă este oare cineva măcar un pic fericit pe vasul acesta…

Poveștile de la bordul vasului sunt poveștile de pretutindeni: cu inechități, dureri, pasiuni și speranțe. Dar peste toate plutește amenințarea care va veni peste câțiva ani și care se va transforma într-un oribil război mondial.

După ce vasul ajunge la destinație, piticul Carl ne privește în ochi și ne spune, cu un zâmbet că, dacă ne întrebăm ce legătură avem noi cu toate acestea, să fim liniștiți. Nu avem niciuna. Oare? Și apoi râde. Râsul lui este al unuia care știe că vremurile se vor schimba și că nebunia va cuprinde lumea.

Parcă sună cunoscut, nu vi se pare? Nebunii suntem noi, dar și cei de lângă noi. Cu toții suntem însă pe aceeași corabie. Și, deși valurile, furtunile și vânturile ne poartă haotic, suntem siguri că vom supraviețui și că, în fond, suntem prea mulți ca să ni se întâmple ceva rău. Exact așa cum spune evreul Lowenthal în film, atunci când i se atrage atenția asupra pericolului nazist: „Și, ce o să ne facă? Suntem un milion de evrei în Germania. O să ne omoare pe toți?”

Și râde și el de absurditatea a ceea ce tocmai i-a ieșit pe gură. Și râde mai mereu, pentru că are senzația că lumea e doar așa, într-o mică derivă, că istoria se repetă, da, dar au mai fost curente rasiste de-a lungul timpului, că cineva trebuie mereu să urască pe altcineva. Albii pe negri, creștinii pe evrei, și așa mai departe. Dar apoi lumea redevine bună…

Și noi suntem genul care râde: de meme-uri, de videouri haioase pe Tik Tok, de personaje politice hilare, de figuri caraghioase care ne spun cum ar trebui să trăim, să votăm, să mâncăm, să ne trăim viețile, în general. Dar râsul acesta nu ne face viitorul nici mai frumos și nici mai sigur.

Tot ce sper, paradoxal, este ca această „Corabie a nebunilor” să nu se schimbe în „Titanic”, sigur, un alt film, dacă e să rămânem în această paralelă cinematografică, în al cărui final nu se râde deloc, ba dimpotrivă…

Simt că sunt necesare câteva replici din film: „Oamenii nu aud nimic  din ce li se spune, decât numai dacă e ceva fără sens. Atunci ei aud fiecare cuvânt. Dacă încerci să le spui ceva logic, ei cred că nu vorbești serios, sau că oricum nu știi nimic, sau că nu este adevărat, sau că este împotriva religiei, sau că nu este ceea ce sunt obișnuiți să citească în ziare…”

„Cea mai mare misiune a noastră în viață este să evităm să fim proști și sfârșim prin a deveni cei mai mari proști dintre toți.”