Fiecare trăiește cum vrea după propriile criterii. E normal și, vorba reclamei, bine că suntem cu toții diferiți. Din fericire. Uneori chiar foarte diferiți.

Scurt istoric personal cu rol de preambul
Când eram mică mă jucam cu camioane și mașinuțe, lucru alarmant pentru familie și vecini, dar mie astea îmi plăceau. Mă speriau păpușile Ardeleanca… Le-ați văzut vreodată? Chipurile lor nemișcate cu gene lungi și priviri de sticlă albastră mă cam înghețau. Pe vremea aia nu știam eu că aveam să văd filme de groază cu păpuși și că Chucky va fi coșmarul unei generații întregi.

În fine, când m-am făcut mai mare mi-au plăcut motoarele, mașinile, dar mi-a fost frică să conduc. Mi-era teamă de cei care veneau din față, din spate și din laterale. Doar atât.
Vremea a trecut, am învățat care era treaba cu drumul și condusul și am decis să-mi cumpăr prima mașină.
Mi-am dat seama atunci că singurul criteriu care contează pentru mine în alegerea unei mașini este originalitatea și un maxim de confort pe care îl puteam obține de la ea. De fapt, nu mi-am dat seama chiar imediat, ci, după ce am văzut mai multe mașini, mi-a atras atenția una care avea… loc de poșetă sub perna scaunului din dreapta.

Mi-a luat mințile această descoperire! Adică nu mai cădea tot conținutul la picioare la prima frână? Adică nu mai apăsam pe ruj în timp ce schimbam vitezele și nu mai acceleram printre creioane dermatografe și agende cu pixul atașat?

Wow! Nimic nu mi s-a mai părut la fel de seducător în viață, așa că am cumpărat-o pe loc. Muuuuuult mai târziu am realizat că are un motor de 1.2 și că i se oprește motorul în pantă la Academia Militară, vara, când apăsam butonul aerului condiționat. Dar ce conta? Aveam loc de poșetă. Chestia asta m-a satisfăcut vreo 8 ani, veți râde…
Bref, am condus apoi multe mașini, dar mi-au rămas în minte numai acelea care mi-au oferit un răsfăț autentic: vizual, tactil sau auditiv.

Da, auditiv…
Asta mi s-a întâmplat ultima oară când am condus noul Volvo XC60. Da, este o mașină impecabilă, da, are tehnologii de asistare care anticipează orice problemă (până și camerele video sunt așezate în așa fel încât pe monitor vezi și micii stâlpișori de pe marginea drumului – asasinii jantelor – sau hopurile de la ieșirea din garaj sau… orice). Dar are ceva care m-a sedus definitiv: sunetul.

Prin sistemul audio Bowers & Wilkins auzi muzica (eu ascult operă, da știu, cine face asta?!) ca în sala de concerte Gothenburg Concert Hall. Sunetul este „mapat” exact după pattern-ul acelei săli în care muzica devine cristal pur. Ariile au răsunat în mașina pe care am condus-o câteva zile, făcându-mă să închid ochii deseori. La stop. Pe când era roșu.

Și da, acestea sunt lucrurile care fac diferența. Pentru că ultimul lucru care mai contează azi la mașini este cum se conduc. Așa cum ultimul lucru care mai contează azi la telefoane este cum se vorbește la ele, sau la ceasuri ce oră arată…
Astăzi produsele de înaltă fabricație trebuie să satisfacă pe mai multe nivele, în mai multe feluri.
Pe mine m-a sedus un loc de poșetă, de fapt nu asta, ci că cineva a avut această idee și a rezolvat o problemă care pentru femei este importantă.
Așa cum m-a sedus dragostea de detaliu a suedezilor care au decis că muzica se poate asculta ca într-o sală de concert, doar stând pe scaun în trafic.

Asta mi se pare a fi lumea de mâine. Una protectivă, atentă la detalii… Sigur că în realitate nu este neapărat așa și că deseori strada e plină de intoleranță și de violență. Dar e cu atât mai important să le facem față, să le anihilăm, să le anulăm chiar, cu imaginație, creativitate, iubire, artă… Acestea nu vor dispărea niciodată.