Am fumat mult, enorm. Monstruos.

Am fumat cât pentru 5 vieți și aș mai fi fumat dacă, într-o bună zi, nu aș fi renunțat cu un gest simplu, dar provocat de spectrul unei nenorociri.

De-a lungul timpului m-am lăsat de fumat de câteva ori. Prima dată când am fost internată cu noduli pe corzile vocale la Spitalul ORL Dr Dorin Hociotă din capitală.

Tușeam fără oprire. La plămâni nu aveam nimic, dar tusea era de neoprit. Și am ajuns la control la profesorul Zainea, la ORL. S-a uitat la mine și mi-a spus așa- după ce m-a analizat pe toate părțile.

„Cunoașteți babele alea de 100 de ani care au fumat o viață Mărășești (asta era o marcă de țigari fără filtru foarte tari, foarte proaste și foarte comuniste care miroseau și se simțeau ca niște țevi de eșapament) și care au degetele și buzele îngălbenite? Babele alea care nu mor din cauza fumatului, ci pentru că le cade o cărămidă, sau un ghiveci în cap, sau mai știu eu de ce?

Ei bine, acelea au o genă care se cheamă gena fumătorului… pe care dvs nu o aveți. Vă veți interna 2 săptămîni și veți sta în silenzio stampa, reînvățînd apoi să vorbiți.”

Pfuuuu! Deci, cu alte cuvinte, internată, sub tratament, și fără să pot vorbi nici măcar un cuvințel timp de 2 săptămâni!

Și uite cum am stat eu în spital, într-un salon… cum sunt saloanele spitalelor de stat, cu un caiet în mână scriind de zor, că altfel îmi venea să mor.

Comunicam cu soțul meu în scris, cu redacția- eram la VIVA atunci- prin mesaje pe telefon. 

Și așa am stat eu în tăcere. La început îmi bubuia capul de gânduri, visam fraze, voiam să zic mereu ceva, nici eu nu știam ce. Era o gălăgie permamentă în cap și nu stăteam locului. Mă plimbam pe holurile spitalului ca un leu în cușcă.

În aceeași secție cu mine erau profesori sau preoți, oameni care vorbeau mult sau cântau mult și care ajunseseră să tușească din cauza nodulilor pe care îi aveau și ei pe corzile lor vocale.

Deci nu aveam stare. Cum să tac, eu care vorbeam fără încetare, care aveam, în loc de ureche un telefon crescut din cap?

Era un chin.

Apoi, încet încet, am început să învăț să tac din ce în ce mai mult în mintea mea. Și să mă conectez cu ea. Și să-mi aud gândurile mai bine.

Nu mai era zgomot, nu mai striga nimeni. Se lăsase o tăcerea binecuvântată în capul meu.

Pe măsură ce trecea timpul, reușeam să gândesc mai clar, mai bine, mai selectiv. Dar fantastic nu era asta, ci somnul.

Dormeam mai adânc, somnul îmi era mai odihnitor, nu mă mai trezeam obosită, eram atât de bine!

În acest timp reînvățam să vorbim, noi toți cei care eram internați acolo, să spunem sunetele corect, să nu ne mai solicităm atât de mult și de prost corzile. Și ni se se spunea că vorbitul este una dintre cele mai obositoare operațiuni pe care le facem, că de aceea obosim așa de tare după o zi de muncă, nu din cauza atât a muncii, cât a vorbitului.

După 2 săptămîni, am ieșit din spital mai odihnită decât după o vacanță undeva într-o insulă din Oceanul Indian.

Din păcate, m-am reapucat de fumat după 2 ani, m-am lăsat apoi din nou de vreo alte câteva ori până când, acum 6 ani, în burn out fiind, am renunțat la țigări, cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru totdeauna. Am crezut atunci că am o afecțiune mai gravă. S-a dovedit că nu am nimic, ci doar burn out care nu e o glumă oricum, dar am decis simplu, așa cum ar fi trebuit de mult timp, că nu e cazul să-mi provoc soarta la infinit.