Am văzut de curând „Dinner with Friends”, „Cină cu prietenii”, un film difuzat de HBO Max.

Filmul nu este nou, a fost lansat în 2001 în regia lui Norman Jewinson după o piesă scrisă de Donald Margulies pentru care a și luat Premiul Pulitzer în 2000.

Cele 4 personaje, Gabe (Dennis Quaid), Karen (Andie MacDowell), Tom (Greg Kinnear) și Beth (Toni Collette) care formează două cupluri căsătorite, cu copii, sunt prieteni de-o viață și, cred ei, pentru viață.

Aceasta este premisa, acesta este startul. Gabe și Karen, în luna lor de miere, le fac cunoștință lui Tom și lui Beth care se plac și care ajung, la rându-le, să se căsătorească.

Cuplurile au vieți similare, petrec vacanțe împreună, femeile rămân însărcinate în același timp, fac fiecare câte doi copii, pare că sunt trăiesc la indigo. Au aceleași probleme, sunt mai mult decât prieteni, sunt „familie”, așa cum spun mereu Gabe și Karen.

Numai că…

La cina pe care aceștia o dau după revenirea din vacanța în Italia la care și-au invitat prietenii, desigur, vine doar Beth care anunță că Tom a părăsit-o pentru o altă femeie.

Șocul este resimțit mai intens de către Gabe și Karen decât chiar de către cei în cauză. Ideea de familie extinsă, siguranța că vor trăi împreună toată viața, că vor urma aceiași pași: muncă, rate plătite la timp, copiii, îmbătrânirea inevitabilă cu consecințele ei firești, certitudinea că nu vor fi singuri pe acest drum, toate acestea cad ca un castel de cărți învechite.

Și prietenia este reconsiderată. Fericirea celor doi divorțați, fericire pe care aceștia o regăsesc alături de alți parteneri, energia cu care se reîncarcă și noile relații în care sunt implicați (atât Tom, cât și Beth) nu mai sunt sexy pentru cei rămași în mecanismul căsătoriei.

Karen nu mai are niciun sentiment față de Beth cea divorțată și acum îndrăgostită de un altul, și nici Gabe nu e fericit pentru Tom cel voios care face sex în fiecare zi și care arată mult mai bine acum, după divorț.

Este o comedi-dramă bine jucată, care punctează vulnerabiltățile căsniciei și-i face pe cei care aleg să rămână în ea să nu-i mai accepte și să se înstrăineze de prietenii lor de-o viață, doar pentru că aceștia au „trădat” și au ales alte drumuri.

Înțeleg și nu nu înțeleg acest mecanism. Prietenia este desigur sinonimă cu familia, mai ales prietenia între cuplurile căsătorite, care și-au început „cariera de familiști” în același timp și care au rămas apropiate din acel moment.

Dar, ca în orice familie, iubirea este pusă la încercare, pentru că prietenii tăi, pe care îi știi ca pe tine însuți (oare?) te anunță că au ales să trăiască în afara regulilor în care tu crezi, sau care îți coordonează ție viața.

Și testul abia aici începe: cât de mult îi iubești, cât de mult te bucuri pentru fericirea pe care prietenii tăi și-au găsit-o trăind în mod diferit? Cum faci față ideii de „trădare” chiar dacă aceasta nu există în realitate, sau nu după definiția pe care i-o dai tu?

Cu cine rămâi prieten dintre cei doi? Cum te vei raporta la ei, care nu mai fac un întreg, unul de care erai atât de sigur și care îți dădea încredere că nici alegerile tale nu sunt greșite și că obstacolele căsniciei pot fi mai ușor trecute în patru?

O concluzie ar fi că echilibrul nu vine când te sprijini total pe ceilalți, chiar și pe prietenii cei mai buni, pentru că întreaga construcție se poate dărâma acolo unde șurubul cel mai mic și nevăzut de nimeni poate ceda fără semne prealabile.

Și atunci?

Atunci te bucuri fără condiționări de ceea ce îi face pe ceilalți fericiți. Da, e al naibii de greu uneori, dar e singura soluție împotriva singurătății.