În spectacolul de la Nottara, marele regizor Andrei Șerban diagnostichează grav și pertinent condiția umană, fără să-și piardă verva ludică
La 60 de ani – ce puțin a fost evidențiată această istorică aniversare! – de la debutul său studențesc pe scena unui teatru bucureștean, regizorul Andrei Șerban s-a întors la Nottara în calitate de doctor care pune diagnostice precise unor boli grave al omenirii, însă o face în mod jucăuș.
În „Doctorul” – având la bază instrumentarul original al lui Arthur Schnitzler, vienezul provenit dintr-o familie evreiască, și imagistica modernă concepută de Robert Icke, dramaturgul din Stockton-on-Tees suspectat adesea de genialitate – cel mai de seamă creator român de teatru scrutează ludic maladiile vechi și noi.
Dacă n-aș ști câtă speranță investește Andrei Șerban în tot ceea ce face în plan artistic, aș diagnostica românește, în termeni nemedicali, ce găsesc că reiese din ansamblul de investigații realizate pe scena Teatrului Nottara pentru a defini starea patologică a omului de ieri și de azi: nu ne mai facem bine!
Dar doctorul cel bun al teatrului românesc știe că un diagnostic atât de sever poate fi comunicat pacientului suferind de multiple afecțiuni și pe un ton ludic
Asta face Andrei Șerban în montarea bucureșteană în limba română a „Doctorului”, după punerea în scenă nu mai puțin fecundă, cea timișoreană, în limba maghiară. Ne comunică în joacă incomunicabilul, demonstrând că a fost, este și va rămâne funciarmente homo ludens, așa cum l-a caracterizat cândva regretatul critic George Banu.
Jocul e mijlocul performativ existențial al lui Andrei Șerban. El ne spune pe șleau că nu ne mai facem bine, dar, gen, vom fi ok!
Ne-o transmite pe un ton jucăuș, fiindcă teatrul e locul de joacă ideal și pentru oamenii în etate. Ca să parafrazez o glumă a comedianei Nikki Glaser la Globurile de Aur 2026, niciodată nu e prea târziu să ai nevoie de joacă.
E o idee care se regăsește și-n cartea „Fericirea e în actul următor” a lui Marius Manole, unul dintre cei mai valoroși „Richard” închipuiți de Andrei Șerban pe scenă: „e cel mai frumos loc posibil; e locul în care te poți juca cum vrei, poți fi cine vrei, poți aduce și un cal, și o mașină – și nimeni nu te trage de urechi. E locul unde oamenii mari, care nu acceptă să îmbătrânească, se pot juca și pot rămâne copii”.
La Andrei Șerban, însăși pendularea între expunerea unor teme vitale și abordarea acestora cu gravitate reprezintă o joacă fundamentată cultural. Asumându-și, pe parcursul întregii sale existențe conștiente și active, joaca, acest rol pe scena care de la William Shakespeare încoace e simbolul vieții, Andrei Șerban s-a pus la adăpost de orice posibilă contestare.
Fiindcă știm de la Johan Huizinga („Homo Ludens. Încercare de determinare a elementului ludic al culturii”, Humanitas, 2012), că „jocul nu poate fi contestat. Aproape tot ceea ce este abstract poate fi contestat: dreptatea, frumusețea, adevărul, bunătatea, spiritul, Dumnezeu. Seriozitatea poate fi contestată. Jocul nu”. Poate că, la Andrei Șerban, jocul e o formă de autoapărare: el numai s-a jucat. Asta îl ferește de cei care nu l-au înțeles; de cei din cauza cărora a ales exilul; de cei care l-au pârât la tătucul cripto-comunist, ca pe un elev ce nu respecta cutumele școlare, ca urmare a triumfalei sa reveniri în țară după 1990; de cei din cauza cărora a abandonat prestigioasa carieră universitară americană; de cei care nu îi premiază azi performanța din teatrul românesc.
Jocul nu poate fi contestat. aproape tot ceea ce este abstract poate fi contestat: dreptatea, frumusețea, adevărul, bunătatea, spiritul, dumnezeu. seriozitatea poate fi contestată. jocul nu
johan huizinga
La 82 de ani, Andrei Șerban continuă jocul teatral, cu bucurie copilărească și știință venerabilă. În „Doctorul”, joaca referințelor și autoreferințelor culturale se desfășoară într-un scrânciob cultural atocuprinzător. Dacă am fi atenți, pe lângă evidentele expresii sociale și politice, am găsi și unele filosofice și poetice. Să luăm, de pildă, ultracunoscuta poezie despre condiția umană „Trei fețe”, din volumul „Poemele luminii” de Lucian Blaga:
Copilul râde: „Înțelepciunea și iubirea mea e jocul!” Tânărul cântă: „Jocul și-nțelepciunea mea-i iubirea!” Bătrânul tace: „Iubirea și jocul meu e-nțelepciunea!”.
În cea mai recentă montare a regizorului octogenar, acesta s-a jucat cu vârstele și acțiunile celor trei ipostaze omenești, permutându-le încoace și-ncolo pe axa timpului, rezultând un bătrân care tace, cântă ca un tânăr și râde ca un copil, deoarece înțelepciunea și iubirea lui rămâne jocul.
S-a jucat și cu limba, ridiculizând uzitarea cu ostentație a stupidului balast „gen” de către tânăra generație
Dar de-a ce nu s-a jucat Andrei Șerban în „Doctorul”?
De-a toate bolile de care suferim azi, ca și ieri: de faptul că nu încăpem de cei diferiți de noi; de divizare („dacă împarți omenirea în două suficient de des, în cele din urmă va înceta să existe”); de antisemitism; de impostură; de exces de zel când sărim în cealaltă tabără; de autoerijarea în judecători ai unor instanțe ce au pe rol, cum observă Robert Icke, cazuri care erau simple pe vremea lui Schnitzler („medicină versus religie și catolic versus evreu”) și complicate azi; de intoleranță și determinism; de azi și de felul în care vom fi oglindiți mâine („noua comedie a lui Arthur Schnitzler, «Profesor Bernhardi» se va juca la «Deutsches Volkstheater» din Viena și nu la Burg. Acest din urmă teatru nu poate expune în felul cum expune scriitorul conflictul dintre știință și religiune”, consemna presa română la 1912); de înrolare voluntară în tabere de linșaj; de vânătoarea de vrăjitoare, amintind de mccarthyism, dar și de „Procesul maimuțelor”, filmul care a adus la bară ciocnirea dintre știința modernă și creștinismul tradițional, în ceea ce a fost socotit „cel mai incredibil proces din întreaga istorie a dreptului anglo-saxon”; de circul media (dacă vă intrigă bufonada de pe micile ecrane de azi, iată, oglindit tot în presa română, din anul 1900, spectacolul mediatic de ieri: „critica germană a avut pe rînd cîte un surîs amabil, urmat imediat de o încruntare, pentru Schnitzler, care, după stăpînii scenei, nu mai este de cît «un psicolog ale inimilor mici din demimonde» pentru Max Dreyer, «incapabil de prinde ecoul patimilor» pentru Flaischlen, «un clișeu de felul lui Strindberg» pentru d-na E. Rosmer…)”.
Andrei Șerban ne atrage atenția asupra acestor boli cronice prin cocoțarea unui set de percuție la o lojă de la etaj (ca unii actori din „Doctorul”, și bateriștii evoluează prin rotație, eu am prins spectacolul cu Luca Șofron, tânărul muzician care mărturisește despre sine pe Instagram: „I beat things for a living”).
Astfel, practic, Andrei Șerban bate toba ca să ne trezească. True fact: realitatea a ținut să-l copieze săptămâna trecută pe regizorul român – un tip și-a instalat tot setul de percuție în zăpadă, la unu dimineața, sub geamurile de la Minneapolis Hilton unde încercau să doarmă agenții ICE.
În același timp, Andrei Șerban ne adoarme vigilența cu ritmul lent, de bossa nova, al celei mai frumoase melodii originale românești contemporane ce se poate auzi pe scenele de teatru autohtone: „Cântecul lui Charlie”, compus de tânăra Cristina Juncu (joacă alternativ cu Ana Radu, eu am prins o reprezentație cu cea de-a doua), în interpretarea caldă, mișcătoare, în limba spaniolă, a lui Ionuț Grama (deosebit de convingător atât ca Părinte, cât și ca Tată în spectacol).
Cu ce nu s-a jucat Andrei Șerban: cu rolurile femeilor. Aș începe cu rolul major, de regizor asociat, conferit de atâția ani Danielei Dima.
În teatrul lui Șerban, femeia are o multitudine de roluri, de o varietate care transcende convenționala împărțire în prestații principale sau secundare
George Banu, care l-a cunoscut și înțeles ca puțini alții, a surprins acest fir roșu al teatrului făcut de Andrei Șerban: „Totul la Şerban, teatru şi operă, este plasat sub semnul femeii. Când îi pune în scenă destinele, el semnează marile sale triumfuri“.
E adevărat că nu Andrei Șerban l-a transformat pe profesorul Bernhardi al lui Alfred Schnitzler în femeie, ci Robert Icke, dar acesta e chiar unul dintre motivele pentru care românul preferă dramatizările britanicului în ultima vreme: ilustrează propria sa viziune.
Iar în viziunea lui Andrei Șerban, femeia are un rol chintesențial. Profetic – în „Oedipus”; colectiv – „Troienele”; dublu – dă șansa mai multor actrițe de a juca același rol („Mary Stuart”, „Doctorul”); de bărbat – Isabela Neamțu, pe cinste ca Hardiman în „Doctorul”; de negru – Luminița Erga, grozavă în pielea lui Cyprian; toate rolurile – în „Lear”.
În ceea ce privește strict rolul principal din „Doctorul” de la Nottara, reprezentația la care am asistat o are în prim-plan pe Ada Navrot, o artistă inteligentă, preocupată de condiția actorului, și a celui mare, și a celui ce poate fi socotit unicat.
În 28 de ani de apariții la Teatrului Nottara, a avut roluri mari și roluri unicat, așa cum s-a întâmplat și pe alte scene, unde, o mică festă a destinului, a jucat chiar și într-o piesă a nonagenarei americane Ruth Wolff – coincidență? Nu cred, vorba lui Răzvan Exarhu – numele personajului din „Doctorul”.
Penultima oară am văzut-o pe Ada Navrot într-un rol mare, cel din „Ultima oră”. Cel mai recent, în „Doctorul”, Ada Navrot e condamnată de Andrei Șerban să-și desfășoare jocul scenic sub semnul unicatului, repetat la fiecare reprezentație din cele multe pe care sper să le aibă acest spectacol. Actrița își execută condamnarea cu har și demnitate unice.
Risc să nedreptățesc partea masculină din distribuția „Doctorului”. Adrian Nicolae (Copley), Șerban Gomoi (Murphy) și Tudor Cucu-Dumitrescu (Rezidentul) sunt încântători. În cazul primului, reliefez o emoție pură, pricinuită de plăcerea reală cu care joacă Adrian Nicolae propriul rol, de comedian (percuția îi dă replica poantelor ca în stand-up).
Da, ar fi al naibii de bun ca „host” TV (mulți îl știți deja de pe Comedy Central în această ipostază), dar, spre deosebire de actorii care au virat-o pe un drum fără întoarcere spre comedia de tip mai nou la noi, Adrian are foarte multe de spus pe scena teatrului tradițional. Deja o face excelent.
Închei cu optimism – incurabila viziune pozitivă a regizorului e molipsitoare: deși rolul unui spectacol de teatru nu e să ne facă bine, Andrei Șerban ne face un bine enorm cu „Doctorul”, prin simplu fapt că rămâne același din caracterizarea semnată Ana Maria Marti, alt critic de teatru de care regizorul avea să se apropie, care l-a „fotografiat” încă din 1969.
Rândurile scrise de aceasta în „Contemporanul” sunt valabile și 57 de ani mai târziu: „Acest regizor descoperă actul teatral cu privirea lăuntricului, creînd un teatru de monolog interior nu în dorinţa de a dezvălui mişcările conştiinţei individuale, ci pentru a da spectacolului libertatea gîndului poetic.
Fantezia lui neobişnuită se împleteşte cu un instinct al formei care construieşte ferm. În concepţia lui Andrei Şerban, teatrul trebuie să constituie pentru public un moment de trăire excepţională, de exaltare; de gîndire pasionată, de revelaţie; orice mod dramatic, de la farsă pînă la tragedie, poate sluji acestei dorinţi.
Nu îl atrag emoţiile tulburi, neluminate de gînd, fluxul afectiv care anihilează raţiunea; el caută acea limpede intensificare a simţirii care descătuşează instantaneu înţelegerea, comunicarea, cunoaşterea, ca o stare de inspiraţie. Munca cu actorul este, în regia sa, un antrenament spiritual la fel de dificil ca şi antrenamentul plastic şi de vorbire (…). Teatrul este pentru Andrei Şerban miracol continuu şi continuu început”.
„Doctorul” pus în scenă de Andrei Șerban la Nottara, după 60 de ani de la debutul său, este sub semnul acestui miracol continuu făcut în beneficiul publicului. Dar și sub semnul unui început de tămăduire.
Gen, nu ne vindecă, întrucât nici nu și-a propus asta, dar măcar ne spune de ce suferim. Boala conștientizată e pe jumătate vindecată, nu?
Foto Andrei Șerban de Andreea Mitran, din spectacol de Victor Diaconu
Mă interesează să scriu și să vorbesc pentru cei care au curiozitatea de a afla despre oameni frumoși sau care, datorită interviurilor sau articolelor de aici, vor primi inspirație sau doar voia bună.
carieră
