Daniela Nane a fost mereu o apariție frumoasă, dar și misterioasă. O femeie pe care o bănuiam mereu fericită, dar al cărei zâmbet nu era întotdeauna vesel. De câțiva ani și-a găsit liniștea alături de soțul ei, istoricul Adrian Cioroianu. Daniela Nane joacă la Bulandra și spune că își iubește profesia ei ca la început. A descoperit religia, credința, spiritualitatea care o ajută să devină un om mai bun în fiecare zi.
Daniela Nane, ești o femeie foarte frumoasă, cât preț ai pus în viață pe felul în care arăți?
Nu-mi aduc aminte ca părinții mei să-mi fi spus în copilărie că sunt frumoasă, niciodată nu au pus accent pe aspect, însă veneau prieteni de-ai lor pe la noi, sau colegi, care, de fiecare dată când mă vedeau le spuneau alor mei ce frumoasă fată au. Mai apoi, la adolescență aveam și eu oglindă și, obiectiv vorbind, că simț estetic avem cu toții, venim de la Dumnezeu cu el, vedeam și eu cum arătam. Și cu toate astea, ca orice adolescent care nu e niciodată mulțumit de cum arată, nu eram nici eu prea fericită de anumite detalii. Acum îmi vine să râd de asta, dar atunci așa simțeam și nu era plăcut. Pe de altă parte, frumusețea mi-a adus multă invidie și foarte multe piedici de-a lungul vieții.
Serios?
Aveam la facultate un profesor care ținea mult la mine, Eugen Virgil Nicoară, profesor de “Istoria teatrului universal”. El a fost primul care m-a apropiat de spiritualitate, îmi dădea cărți să citesc, apoi vorbeam despre ele. Odată mi-am deschis sufletul și m-am plâns de ce mi se întâmpla, de răutățile colegelor… Iar el mi-a spus ceva care m-a șocat, a zis să mă obișnuiesc cu asta, pentru că voi suferi toată viața din cauza frumuseții și să mă gândesc că sunt “ca un cerb încolțit de câini”. Și că mă vor urî și femeile și bărbații, până îmbătrânesc. „ Femeile fiindcă nu pot fi ca tine, bărbații pentru că nu au acces la tine. Tu vezi-ți de treaba ta, de drumul tău și să nu le pui la suflet.” Aveam 19 ani când mi-a spus asta și țin minte cât m-a șocat, mă gândeam că exagerează, de ce să mă urască cineva, mă întrebam? Nu putea fi adevărat. Dar timpul mi-a arătat că, de exemplu, în profesie, de multe ori eram lăsată deoparte: “Lasă, Nane e frumoasă, mai vrea și carieră? Vrea și fericire și succes? Lasă, ea e frumoasă, îi ajunge. Lucrăm noi.”.
Deci a avut dreptate profesorul?
Da, a avut… Pe de altă parte, au fost și foarte mulți oameni generoși și puternici interior, femei care nu s-au simțit în competiție cu mine sau bărbați care m-au admirat și m-au ajutat. Și care m-au privit ca pe un om, nu ca pe o față frumoasă. Pentru mine era o mare ușurare când vedeam că oamenii sunt interesați de ce spun și înțeleg, de ce gândesc sau ce simt, contând prea puțin felul în care arăt.
Ce ai avut mai mult în viață, sentimentul de apartenență, sau pe cel singurătate?
Fiind copil unic la părinți, am crescut singură, dar asta nu m-a deranjat până m-am făcut mai mare, fiindcă aveam timp să fac ce-mi plăcea: să citesc, să merg la teatru, la film, pe vremea lui Ceaușescu nici nu prea aveai ce altceva să faci. Dar pe urmă am început să simt singurătatea sufletească, deși aveam mulți prieteni. Am prieteni vechi de 30 și ceva de ani și comunicăm și acum. Am fost de curând invitată la aniversarea a 55 de ani de când a fost înființat colegiul „Emil Racoviță” din Iași, unde am fost elevă și m-am întâlnit și cu prietena mea, Magda, pe care o știu de când aveam 10 ani. Și m-a întrebat dacă îmi aduc aminte cum ne-am cunoscut. Nu mai știam. Mi-a spus că ea se mutase lângă mine, la Iași, eram vecine și nimeni nu voia să se joace cu ea, că n-o cunoșteau copiii. Iar eu am văzut-o singură și m-am dus la ea și i-am spus „Bună, eu sunt Dana, vrei să te joci cu noi?” Nu-mi mai aduceam aminte, dar ea și-a amintit că a fost important pentru ea… Deci am prieteni pe viață, pentru că eu cred mult în prietenie, în valorile umane, m-am ferit să fac rău vreodată cuiva…
Păcat că atunci când mor marii actori, la tv se ilustrează vestea dispariției lor cu secvențe din scenete sau cuplete meschine, în loc să-i vezi în marile lor roluri de pe scenă.
Cum este viața sentimentală a unei actrițe?
Nu știu, că nu depinde de profesie… Și ce dacă ești actriță, viața sentimentală este un aspect care ține de construcția sufletească, de personalitate, de șansă și nu contează că știi mulți oameni sau că ești admirat. Liniștea interioară este ceva ce-și dorește orice om de pe Pământul ăsta, și asta nu ține de profesie.
Cum ți-ai descrie generația de actori din care faci parte?
Este o generație foarte bună. Aud mereu de „monștrii sacri” că „nu mai e nimeni ca ei”. Da, evident că nu mai e nimeni ca ei, că de aceea îi și admirăm, fiindcă sunt unici. Nu mai e nimeni ca Adrian Pintea, nu mai e nimeni ca Ștefan Iordache, nu mai e nimeni ca Victor Rebengiuc, dar nici ca Șerban Pavlu sau Marius Manole. Nu mai e nimeni ca Gina Patrichi sau ca Silvia Popovici, dar nici ca Dorina Chiriac sau Daniela Nane. Tocmai faptul că ai o personalitate ca a nimănui altcuiva te face să fii special și apreciat, că dacă mai sunt și alții ca tine, nu te vei distinge cu nimic… „Monștrii sacri” sunt deosebiți pentru că sunt valoroși și speciali, nu mai e nimeni ca ei, dar vin din urmă mereu generații de actori foarte buni. În toate generațiile sunt actori foarte buni!
Ce lipsește azi actorului bucureștean? Pare că teatrul s-a mutat în afara Bucureștiului..
Este o falsă percepție din cauza faptului că multe dintre Premiile Uniter se duc, firește, și către spectacolele din afara capitalei. Dar sunt producții splendide și în București, cu roluri mari în care poți vedea actori valoroși de toate vârstele. Avantajul marilor actori ai generației de aur a fost că, pe vremea lor, se făceau foarte multe filme și era mult teatru tv, erau filme de televiziune… Și publicul din toată țara îi cunoștea, erau foarte mult expuși. Sunt și azi producții tv, unele de calitate, dar altele nu.
Ai parte de expunere, sau îți lipsește?
Nu-mi lipsește. Eu am fost tot timpul așa… între două lumi. Am fost cunoscută de la 19 ani, de când am câștigat concursul Miss România și am râs zilele trecute când mi s-a spus că sunt una dintre cele mai vechi vedete din România. Da, sunt aproape 30 de ani, am avut toată viața parte de expunere, dar situația mea a fost aparte: pentru lumea artistică, ușor snoabă, eram cam prea populară pentru că eram cerută pe coperte de reviste glossy, dădeam interviuri, mi se mediatizau spectacolele etc, dar pentru lumea mondenă eram cam prea retrasă, pentru că apăream rar la evenimente- eu seara aveam spectacole sau stăteam cu copilul și nu aveam timp de petreceri…
În realitate tu cum ești?
Nu sunt nici retrasă, nici mondenă. Fiecare dintre noi are un cerc de interese, de activități care îi plac. Când băiatul meu era mic, preferam ca puținele seri în care nu lucram, să le petrec cu el. Ieșeam doar la evenimentele care aveau importanță și pentru mine, în rest voiam să stau cu copilul cât mai mult timp. Știi că nu am lipsit de la nicio serbare de-a lui, niciodată? Îl țineam în brațe seara și citeam povești, era tare frumos… Codrin a fost mereu prioritatea mea numărul unu.
Cum se împacă „teatrul” cu „istoria”, tu cu Adrian Cioroianu, soțul tău…
Se împacă, fiindcă sunt două domenii ale culturii și pentru că fiecare e bun în profesia lui- vorbim mult unul cu celălalt, ne place. Nu suntem la fel, suntem asemănători în unele și complementari în altele și cred că asta e important într-un cuplu. Și uite, din 9 decembrie voi filma la TVR Caligula, joc rolul Caesoniei, soția împăratului, iar discuțiile cu soțul meu pe teme istorice mi-au prins bine 🙂
Sunt mult mai liniștită și mai puternică în interior. Am crescut mult în siguranță de sine, în generozitate, toate virtuțile astea au crescut în mine, pentru că lucrez să fiu un om mai bun.
A fost o relație al cărei început a fost vânat…
Eu am fost mereu vânată 🙂 L-am rugat pe Adrian de la bun început să nu expunem relația, pentru că băiatul meu era în clasa a opta și urmau examene importante, nu voiam să fie afectat în vreun fel de mizeriile care se publică de obicei în tabloide. Numai că exact cu o zi înainte de primul examen, au apărut niște poze cu noi, cu mine și cu Adrian, într-o revistă tabloidă. Mi s-a strâns inima, dar Codrin nu le-a văzut decât după examene, din fericire, iar apoi lucrurile s-au așezat pentru că n-a mai fost nevoie să anunțăm noi- dacă tot s-a aflat, n-a mai fost necesar să apar în presă și să spun, așa cum ne gândeam. Cine le-a dat pontul ne-a făcut un bine, până la urmă. Noi nu ne-am ascuns nicio clipă, trăisem și până atunci ca un cuplu normal, ieșeam împreună, doar că nu făcusem publică relația în presă. Și în foarte scurt timp ne-am căsătorit. Eu am fost 7 ani singură înainte de a fi cu Adrian și mă rugam mereu lui Dumnezeu să-mi dea un bărbat potrivit. Nu “frumos”, „bogat” sau „gri cu picățele mov”, ci potrivit. Și așa a fost!
Cum te-a cerut?
Nouă ne plac foarte mult parfumurile și m-a pus să încerc dacă îmi place un parfum nou. Și când am deschis ochii era un parfum Lanvin care se numește “Marry me”. Și am zis da :). A fost o surpriză frumoasă, am râs mult amândoi.
Teatrul Bulandra, la care ești angajată, a fost unul dintre cele mai importante teatre din țară..
Da. Și e foarte important ca el să ajungă din nou acolo unde era când am jucat eu prima oară pe acea scenă…
Și ce trebuie pentru asta?
Ar trebui să se deschidă teatrul și pentru alți regizori mari, care să monteze spectacole bune, ar trebui o nouă abordare organizatorică și am speranța că reintrăm pe drumul ascendent. Eu am ajuns în Teatrul Bulandra imediat după ce am terminat facultatea, când marea regizoare Cătălina Buzoianu m-a distribuit într-un spectacol de legendă, „Patul lui Procust”. În același an am primit premii de interpretare la două festivaluri de teatru, la Arad și la Iași, pentru rolul din acel spectacol, iar asta l-a determinat pe Virgil Ogășanu, directorul din acel moment, să mă angajeze în teatru. Evident că am zis da cu entuziasm, eram copleșită de bucurie, nu era ceva mai important pentru un actor la vremea aceea decât să joace la Bulandra.
Și de atunci am avut șansa să joc în mari spectacole roluri foarte frumoase. Din păcate, teatrul a fost greu lovit anul acesta prin moartea Cătălinei Buzoianu, a Tamarei Buciuceanu, a lui Ducu Darie… Și mă gândeam ce mult și-a dorit doamna Tamara Buciuceanu să înregistrăm „Mamouret” pentru televiziune… Păcat că atunci când mor marii actori, la tv se ilustrează vestea dispariției lor cu secvențe din scenete sau cuplete meschine, în loc să-i vezi în marile lor roluri de pe scenă… Aud că domnul Demeter, directorul Casei de producție a TVR, a solicitat de curând înregistrarea spectacolului „Coriolanus”, ultima capodoperă a lui Alexandru Darie de la Bulandra- mi se pare un gest binevenit și foarte frumos.
Când am deschis ochii era un parfum Lanvin care se numește “Marry me”. Și am zis da :). Așa m-a cerut.
Te duci la spectacole?
Da, foarte des, cu familia și prietenii sau chiar și singură, mă bucur să-i văd pe colegii mei în spectacole mari. Merg și în străinătate la spectacole, la Comedia franceză, la concerte sau la Operă, de câte ori merg la Paris. Le-am văzut la Garnier pe Elina Garanca, pe Anna Netrebko, dar și pe Anita Hartig, pe care o admir mult. Și merg, evident, la spectacolele mele:) Spun asta ca să vă invit la Bulandra pe 14 decembrie la „Omul cel bun din Seciuan” și pe 19 decembrie la „O scrisoare pierduta”. Și la Filarmonica din Brașov pe 11 ianuarie la „Pianul cu poeme”, recitalul de poezie de dragoste pe care îl fac de atâția ani împreună cu minunata pianistă Ioana Maria Lupașcu.
Care este starea ta mentală și sufletească acum?
Mă simt din ce în ce mai bine acum, mai bine decât acum 10 ani și mult mai bine decât acum 20. Lucrurile s-au așezat, mi-am descoperit și firea, și preferințele, relaționez mai relaxat cu cei din jur, nu mai simt nevoia să fac altora pe plac sau să demonstrez ceva, spun exact ce am de spus, pe tonul potrivit… Dacă e ceva neplăcut, prefer să tac, dar dacă e să spun ceva frumos, spun cu admirație. Sunt mult mai liniștită și mai puternică în interior. Am crescut mult în siguranță de sine, în generozitate, toate virtuțile astea au crescut în mine, pentru că lucrez să fiu un om mai bun.
Cum?
Prin exersarea relației mele cu Divinitatea.
Cum?
Iisus ne-a dat două instrumente colosale, iubirea necondiționată și iertarea. Dacă mă surprind judecând pe cineva, imediat îmi amintesc că ar trebui să-l privesc cu ochii cu care îl privește Dumnezeu. El ne iubește pe toți și eu nu am niciun drept să judec pe cineva, pentru că nu pot ști ce traseu existențial are acela și în ce moment al lui se găsește. Fiecare are un drum al său. Iar un om fericit nu are cum să fie rău, dacă cineva se poartă urât este pentru că are o suferință în interior. Când privești lucrurile așa, poți avea compasiune și bunătate… Răul există pe pământ, de ce să-l mai amplificăm și noi? Mă concentrez mereu pe soluții, nu pe probleme, iar când mă rog pentru cineva sau pentru ceva, cer binele suprem al tuturor.
