Dana și Stephane Maitec sunt doi fotografi care se disting în peisajul artistic prin inovație și moștenire. Inovația este expusă în expoziția despre care mi-au povestit, Lemn Aur Lumină #Maitec de la MNAR, care va putea fi văzută până pe 31 ianuarie 2020, în București, după care va deveni itinerantă, iar moștenirea vine de la Sultana și Ovidiu Maitec, părinții lui Stephane, artiști de calibru la rândul lor, care dau numele celei de-a doua săli ale aceleiași expoziții. În sala Ovidiu și Sultana vor fi expuse 60 de sculpuri ale lui Ovidiu și cam tot atâtea picturi ale Sultanei. În sala Dana și Stephane se vor putea vedea 40 de fotografii și câteva instalații abstracte a căror temă este reflexia.
Sultana și Ovidiu Maitec sunt artiștii pe care publicul îi va redescoperi cu ochii mari și cu uimire în această expoziție.
Dana și Stephane, cunoscuți mai ales prin portretele lor și prin fotografiile fashion publicate de cele mai mari reviste de gen din România și nu numai, expun de data aceasta imagini abstracte, fotografii de mirror reflection care te pot duce cu gândul la niște picturi cu lumină, culoare și reflexie, un joc de forme și străluciri.
Cum ați ajuns să faceți aceste fotografii?
Dana: Am început prin 2017 un cu totul și cu totul alt drum al fotografiei pentru noi. Dacă până acum toată lumea știa că realizăm portrete sau fotografii fashion, deodată am făcut această cotitură ca să zic așa, către fotografia abstractă. Sigur, vom continua să facem fotografii cu oameni, e prea frumos și ne place prea tare, dar am avut, nu știu de ce, un moment când ne-am dat seama că avem nevoie de o schimbare. Am pornit de la o joacă și am ajuns să inovăm un anumit limbaj pictural developat, captat și înregistrat de un aparat foto.
Faptul că un privitor intervine într-un fel în opera artistului prin gândurile și sentimentele lui, asta mi se pare că închide cercul. (Dana Maitec).
Stephane: Da, e adevărat, am început de la o joacă. Dana a cumpărat o folie specială din oglindă care stat în atelierul nostru mai mult de un an. Ne tot gândeam ce să facem cu materialul acesta până când, într-o zi, Dana a avut ideea de a o modela. Și am început să o pliem și apoi, văzând ce sublim se așează lumina și în ce fel se reflectă totul în formele ei, am început să o fotografiem. Înainte de asta m-am jucat cu niște pliaje de origami pe o hârtie albă pe care, după ce am desfăcut-o, am văzut niște prisme și forme de relief care ne-au inspirat. Dana mi-a propus să fac asta și cu folia de oglindă, ceea ce am și făcut. Și, când am văzut reflexiile a tot ceea ce era împrejur, ne-a venit ideea să realizăm niște obiecte sculpturale ale foliei, de data asta controlat și am început, pe panouri, să… pictăm cu reflexii.
De fapt voi ați pictat cu lumină…
S: Da, e o pictură a reflexiei. Ce facem noi se cheamă mirror reflection. Totul e foarte controla, de la paleta cromatică, până la lumină. E un instantaneu fotografic, nu există manipulare digitală ulterioară. Și observam că, mișcând camera cu doar un centimentru, aveam parte de o altă lucrare. Astfel că avem sute și sute de variante…
D: Ceea ce este fantastic, este că povestea asta se poate declina la nesfârșit… Și avem lucrări în care vezi această trecere de la o culoare la alta, de la o formă la alta… Altele sunt total diferite una de alta..
Sună ca un joc…
D: Da, chiar este. De fapt pentru noi a fost amuzant că am trecut de la o fotografie care reflecta realitatea, portretul, de pildă, la ceva de compus, descompus, recreat cu ajutorul acestor modelări de materie.
S: În expozie vom avea o mare instalație de oglinzi cu jocuri de lumină, în care omul se va putea vedea și va putea face o fotografie unică, și memorabilă ca o operă de artă.
Ovidiu și Sultana Maitec
S: Au trecut 12 ani de la moartea tatălui meu, 3 ani de la moartea mamei mele. Tatăl meu își dorea foarte mult să aibă un monument al lui, făcut de el, în București. Și nu a avut parte de asta. Și împreună cu Dana, ne-am propus să facem ceva pentru ca acest monumemt să se realizeze. Inițial noi am plecat de la ideea de crea acest monument undeva în București, am vorbit cu Administrația Monumentelor, ei au fost foarte interesati, dar știam că nu vom putea atrage atenția asupra lui Ovidiu Maitec dacă nu îl vom și prezenta publicului.
Inițial așa a început. Am avut noroc cu cei de la Administrația Monumentelor și Expo Arte care ne-au ajutat să avem macheta monumentului chiar în expoziție. Expoziția este un prim pas pe drumul care duce către acest monument. Am o obligație morală față de valoarea lor ca artiști. Tatăl meu a inovat în sculptura modernă, a avut șansa să creeze ceea ce englezii spuneau că este al patrulea element în sculptură. Dacă Brâncuși aduce forma abstractă în sculptură, Maitec este cel care introduce lumina și aerul în interiorul materiei datorită perforațiilor pe care le-a făcut.
D: Sunt de 25 de ani în această familie și eram foarte apropiați unii de alții, că stăteam și lucram în aceeași casă. Și la Paris ei veneau destul de des. Erau două personalități foarte puternice și, în plus,și eu sunt așa, ca un burețel, și absorb lucruri și sunt deschisă la tot ce e nou. Eu nu am școală de artă, sau de fotografie, nicio oră de curs de genul acesta, ceea ce Ștefan spune că este foarte bine, fiindcă mă ajută să mă exprim în toată libertatea mea. Dar nu e chiar așa, pentru că o anumită influență din familia Maitec eu o resimt, adică elementele importante, grele și adevărate care stau în picioare în arta asta. Eu asta am luat de la ei: baza, rigurozitatea.
S: Ovidiu Maitec a suferit foarte mult la Revoluție când, sub tirul de foc din strada Pangratti i-a luat foc atelierul și așa a pierdut 70 de sculpturi majore. Acesta a fost marele lui șoc. De altfel se și vede suferința în limbajul lui sculptural de după acest moment. La câteva zile după ce atelierul a luat foc și a ars, ministrul francez de cultură aflând de acest dezastru, l-a invitat în Franța, i-a pus la dispoziție un atelier să poată lucra. L-a dotat cu aparatură, i-a comandat o lucrare importantă. La noi nu prea a fost așa, la noi… ca la noi, oamenii de valoare sunt dați mai la o parte…
Nu am învățat să ne iubim valorile…
D: Eu cred că ne iubim valorile, dar nu prea știm ce să facem cu ele, cum să ne comportăm, avem un complex de inferioritate și un fel de timiditate. Omul trece prin fața unui muzeu sau a unei galerii de artă și nu îndrăznește să intre.
Eu cred că ne iubim valorile, dar nu prea știm ce să facem cu ele, cum să ne comportăm. (Dana Maitec)
Arta e pentru oricine?
D. Sigur, asta este și ideea, că arta este pentru oricine. În zilele noastre ar fi absurd să credem că arta e pentru elite.
S: Epoca digitală a democratizat arta, toată lumea are acces acum la ce este frumos
Și ce ar trebui să simtă un om în fața unei opere de artă? Că el simte că se așteaptă ceva de la el…
D: Asta este cel mai important, că poate să simtă ce vrea el să simtă! Nimeni nu așteaptă nimic de la el, de la privitor. Uite, la Art Safari am avut o surpriză extraordinară, când o fetiță de 3 ani s-a uitat la o fotografie de-ale noastre și a rămas cu gura căscată. S-a întors spre părinții ei și a strigat mami, tati, uite! Gheață! Și am râs cu Ștefan și i-am zis că poate data viitoare fotografiem gheață! Faptul că un privitor intervine într-un fel în opera artistului prin gândurile și sentimentele lui, asta mi se pare că închide cercul.
S: Multe dintre sculpturile tatălui meu sunt mobile. Făcea cumpene, de pildă și îi părea tare rău că omul care venea să le vadă nu avea voie să le atingă. Insista să facă opere cinetice. Și pentru București voia un monument de genul acesta. Era un artist cu mult înaintea timpului lui, era un vizionar în limbajul abstract. Mama mea era la fel, cu minimalismul anilor 60 în care folosea foiță de aur pe fundaluri mari.
Dar e drept, ei au fost așa pentru că au avut șansa să călătorească. Asta e vital pentru un artist. Pentru că în felul acesta trăiești în tumultul general, mondial, al creației. De aceea și artiștii noștri tineri de azi, care au călătorit după Revoluție sunt extraordinari, pentru că trăiesc altceva decât cei din comunism care, închiși fiind în același spațiu, le era foarte greu să creeze forme și expresii noi.
„Cultura este singura care ne poate aduce în ochii lumii. Oamenii de valoare trebuie promovați, mai ales în creație”- Stephane Maitec
Pe voi ce locuri vă influențează?
D: Toate. Oriunde mergem, zicem „hai să ne mutăm aici”, nu știu ce ar putea spune asta despre noi…
Că sunteți cetățeni universali?
D. Da, poate, deși suntem foarte atașați de România. Uite, stând de aproape de un an în România pregătind această expoziție, ne-am simțit foate bine! Niciodată nu am stat așa de mult timp de când am părăsit țara și să știi că am tras o concluzie: România este într-o evoluție, e clar. Oamenii s-au schimbat foarte mult. Sigur că oamenii care trăiesc aici poate că nu-și mai dau seama, dar țara asta are un potențial fantastic. Legătura cu țara nu se pierde, iar o dată cu înaintarea în vârstă, se adâncește și asta este foarte plăcut.
S: Statul nu realizează că evoluția trebuie să înceapă cu cultura. Te uiți la arhitectura altor țări, la arta lor, vezi clădiri, muzee, e o propagandă foarte importantă. De ce s-a construit Versailles? Ca să demonstreze cât sunt ei de buni, de mari, de importanti. Cultura este singura care ne poate aduce în ochii lumii. Oamenii de valoare trebuie promovați, mai ales în creație. Creația rămâne, restul e perisabil.
Cum se manifestă influența în artă?
S: Nu pot exista doar creatori unici, influența există, dar totul revine și totul se schimbă, se reinterpretează, este ca un perpetuum mobile.
