Dintr-un mall din New York. De fapt… dintr-un ceva mult mai rafinat decât un mall, dintr-o Instituție, i-aș zice. E vorba despre celebrul Macy’s.
(Macy’s este cel mai vechi lanț de magazine din America, datează din 1858 (da, ați citit bine). Are peste 130 000 de angajați și peste 600 de magazine în Statele Unite și alte câteva țări din lume. Deci este ceva mai mult decât un mall:) Este un gigant care are o istorie ieșită din comun. Domnul Macy a deschis acum 160 de ani un mic magazin la intersecția 4th Avenue cu 6th Avenue din New York. În prima zi a vândut de 11 dolari. La sfârșitul anului făcuse 85 000.)
Da, e istoria unui brand, este o istorie a artei de a vinde. Artă care m-a făcut o victimă fericită și moale, fără împotrivire și fără voință…
Să mă explic.
Eram pentru prima oară la New York. Vă dați seama că ochii mei erau cât toate acele blocuri fantastice care străpungeau cerul și cât tot Central Park-ul și cât toate străzile din orașul care mi se părea că duduie la propriu eliberând energie pe bază de bani.
Am stat câteva zile, am admirat totul, am respirat orașul care mi s-a părut cel mai frumos din lume și la finalul vacanței mele acolo, mi-am luat inima în dinți și am intrat la Macy’s.
Mă aranjasem așa, ca dintr-un soi de respect față de locul acela. Arătam binișor, lucru care avea să mă incomodeze într-un fel…
Am intrat în holul luxos, luminat, agitat… și o vibrație neobișnuită m-a curpins. Totul mirosea frumos, oamenii cărau pungi cu branduri despre care noi abia începeam să scriem prin reviste în România. Chipurile erau relaxate, oamenii confortabili cu starea lor materială- după cum se vedea, foarte bună!
Am ajuns direct în magazinul de parfumuri. Acolo rafturile erau luminate și pline de sticluțe fermecate, noile apariții, cele mai cele…
Un domn bine îmbrăcat (vânzător, desigur), înalt, frumos și mulatru m-a privit, a zărit-o dincolo de ochii mei pe Scufița Roșie și m-a întrebat privindu-mă admirativ:
Baby, ce faci?
Cum să vorbească vânzătorul cu mine așa?- m-am gândit… Unde s-a mai pomenit atâta nonșalanță care… să-mi facă atâta plăcere?…
Am răspuns ca fata ieșită din comunism și speriată de umbra ei, un bâiguit… „bine”…
Draga mea, a continuat el, te văd bine îmbrăcată. Ce geantă ai, pantofii, ah pantofii sunt divini, darling… Se vede că ești o femeie frumoasă și elegantă. Dar îți mai trebuie ceva ca să fii fericită. Vrei să te fac fericită, baby?
Cum să nu? am întrebat eu prostită.
Cum te cheamă?
Cristina.
Și de unde ești?
Din România!
Ah… din România, minunat!
Da?– întreb eu mirată.
Desigur! Cristina din România, vrei să te fac fericită?
Da!
Uite, zice, iată acest parfum. Este ultimul Dior. Este o apariție foarte așteptată de toată lumea, este divin și este creat special pentru tine.
Ah– zic, continuând în gândul meu: Ce crede el, că mă vinde și mă cumpără așa ușor?
Nu știu, zic, mă mai gândesc.
Desigur, lady, mai gândește-te, uite. Și-mi întinde un cartonaș pe care pulverizează câteva pufuri.
La revedere Cristina din România. Ține mostra asta în mână și mai miroase-o din când în când și… gândește-te la mine, ok?
Ok.
Și-mi zâmbește cu toată inima și cu toată gura, dezvăluind cel mai frumos zâmbet alb pe care îl văzusem până atunci, întorcându-se spre altă femeie pe care aud că o întreabă: Baby, ce faci?
….
Cu gentuța pe umăr, amețită puțin, cutreier haotic spațiul luxos și uriaș al magazinului. Și merg, și mă pierd prin toate etajele și cumpăr toate lucrurile și adulmec toate cremele și fardurile. În tot timpul acesta nu m-am despărțit de cartonașul parfumat. Care desigur, în timp, își așeza parfumul mai bine în atomi, devenind din ce în ce mai intens și mai seducător.
Și brusc, îmi dau seama că, de fapt, vreau parfumul ăla și că bărbatul avusese dreptate. Fusese creat pentru mine!
Ce eroare făcusem plecând. M-am uitat cu jale la pungi și cutii și mi-am scuturat umerii. Nu de alta, dar pe unul era cineva care-mi spunea: du-te, cine știe când te mai întorci aici, ia parfumul, nu vezi că ai ratat o mare ocazie? Iar pe celălalt era un altcineva care plângea: nu mai ai bani, ai luat tot ce nu ți-a trebuit. Nu continua!
Am plecat hotârâtă să-mi iau parfumul. Acuma… eu acolo eram o muscă mică într-un ventilator uriaș. Magazinul, după cum probabil știți este IMENS.
Și m-am rătăcit.
Am coborât ca să urc, am urcat ca să cobor, mai erau și alte parfumerii, dar eu aveam nevoie de bărbatul acela care să-mi spună zâmbind larg cât sunt de frumoasă și cât de potrivit e parfumul acela pentru mine și să mă admire că m-am întors și că l-am crezut … Oh, Doamne. Unde era?
Nicăieri. Intrase în pământ. Și magazinul, și bărbatul. Aș fi dat orice să-l aflu fiindcă, între timp, mă hotărâsem să cheltui tot ce aveam numai să miros ca bucățica aia de hârtie din mâna mea…
Nu l-am mai găsit.
M-am resemnat, deși îmi venea să mă duc la microfonul magazinului și să strig în gura mare: Baby, sunt Cristina din România și vreau să mă faci fericită!
