…Ca și cu mine însămi. Interviurile au fost forma mea de comunicare de când mă știu. De fapt, succesiuni de întrebări al căror rost era să ajungă adânc, și mai adânc, până când aflam ceea ce voiam să aflu. Nu știam, la 10 ani, de exemplu, că acesta este un „interviu”, dar știam că, dacă vreau să aflu ceva de la cineva, trebuie să mă așez în fața omului cu care vorbeam, cu ochii ațintiți într-ai lui, cu curiozitate și cu creierul burete.
Așa am fost mereu. Nu e ceva ce am fabricat, ci doar antrenat.
Îmi plac oamenii. De fapt, îmi place acel ceva care îi definește ca oameni.
Nu contează din ce zonă vin. Important e să văd la ei acel „ceva”. Și am rezumat în 11 puncte procesul.
1. Mai întâi, firește, mă documentez. Aflu ce s-a scris, nu-mi place să citesc înainte alte interviuri, pentru că mi-e teamă că nu îmi vor mai rămâne întrebări. Dar nu e așa. Nu întrebările trebuie să fie neapărat altele, ci felul în care le pui și motivul pentru care o faci (firul roșu, tema, unde vrei să ajungi, etc)
2. Mă golesc de mine însămi- e o figură de stil, desigur- pentru a-i face loc subiectului să intre, să mă locuiască o vreme și să îl înțeleg dincolo de cuvinte.
3. Nu am prejudecăți în ceea ce-l privește. Nu-mi spun: ăsta e dificil, ăsta e agresiv, asta e cam suficientă.
4. Îmi pun la treabă empatia. Intru în povestea omului, îi simt ezitările și speranțele, sau dorințele și ambițiile.
5. Nu-l judec.
6. Nu îl întrerup- decât atunci când face o paranteză mult prea lungă ocolind răspunsul.
7. Dar nu insist. Sunt un val. Mă duc spre el și mă întorc, dacă e cazul, exact atunci când simt că nu e folositor nimănui să apăs accelerația.
8. Aștept momentul când o pot face. Și o fac. Insistența care are un rezultat bun, este cea motivată de curiozitate și sinceritate și care îl face pe interlocutor să înțeleagă că tot acolo va ajunge, la răspuns. Dar dacă spune că este off the record, atunci așa rămâne.
9. Prima întrebare este cea mai importantă. Și felul în care este formulată. Și tonul. Și momentul.
10. Sunt în mod reală curioasă. Și pot și știu să ascult.
11. Limbajul corpului mă ajută să înțeleg dacă cel din fața mea se simte confortabil, sau nu. Îmi transmite semnalul: începem. Sau nu.
Și apoi îl scriu.
Nu o pot face imediat, aștept ca temperatura discuției să scadă. Am încercat să-l scriu la cald, nu mi-a ieșit mereu. Mă așez, deci și încep procesul de scriere. La o oră de interviu scriu cam 5 , 6…
Un interviu îmi ia, deci, 2 zile. Veți spune că e un lux, că nu are nimeni nevoie de asta, dar eu îmi dau seama când un interviu a fost scris pe genunchi, din graba predării textului (că doar am făcut-o și eu) și un interviu muncit.
Și îl prefer pe acela muncit. Prefer luxul de a-mi gândi și șlefui interviul cât pot de mult. Da, e un lux în această vreme în care timpul e măcelărit.
