Cu greu. Cu mult of! și aoleo!, cu multă strădanie și teamă.
Nu știu dacă este normal să trăiești așa ceva legat de un examen care nu e al tău, ci, mai rău, al copilului tău, dar ce mai e normal în zilele astea? (Aud că nici cuvântul „normal” nu mai e normal de folosit…)
În fine, după un an și jumătate de școală online, dacă socotesc semestrul doi al clasei a șaptea și aproape toată clasa a opta, după ce fundurile noastre au luat forma scaunelor pe care am stat ore în șir, după meditații, da!, multe ore de meditații, examenul s-a soldat cu un succes, din punctul nostru de vedere.
Mulțumiri profesoarei de română, profesorilor de matematică, tuturor celor au contribuit la formarea unui elev care anul acesta a făcut școala de acasă…
Asta pe scurt, că pe lung aș spune că m-am îndoit în perioada asta de mine că sunt o mamă bună (bine, nu e prima oară) că au fost certuri cu tânărul, da, au fost și astfel de momente… să le spunem… tensionate.
Nu au lipsit ruperile de nervi, nu au lipsit lacrimile, dar au fost și îmbrățișări și strângeri de mână.
Examenul acesta ne-a arătat nouă ce fel de familie suntem, dar și lui Theo ce înseamnă munca, gestionarea timpului, seriozitatea.
Mai cu seamă că generația lui a fost una tare chinuită.
Din clasa zero, (au fost primii care au intrat în acest tip de sistem) până în clasa a opta, nu au avut manuale, cel puțin nu de la începutul anului școlar.
În primii ani nu au avut deloc și înțeleg că și la liceu va fi la fel, din acest motiv mulți nu sunt obișnuiți să deschidă cărți, să compare informații, să selecteze capitole, nu știu să facă acele celebre „conspecte”, cum le spuneam noi, de fapt schițe de memorare a ideilor unui text sau a unei lecții.
Nu citesc! Asta este cel mai dureros. Pur și simplu cărțile sunt niște obiecte al căror sens nu stau să-l descopere, nimic nu bate Minecraft, sau alte jocuri.
Și, pe parcursul acestui an, mi-am dat seama ce școală serioasă și bună am făcut noi, „ceaușeii”, dacă mi-am amintit toată matematica de-a opta, ajutându-l astfel pe Theo cu rezolvările.
Prietenii de-o vârstă cu mine, părinți la rândul lor, au procedat în aceeași manieră, dovadă că ceva e putred pe undeva.
Adică vreau să spun că, dacă atât de mulți părinți sunt atât de implicați în educația academică a copiilor, prea implicați după opinia mea, făcând teme și lecții cu copiii în mod intens, asta arată slăbiciunea școlii, lipsa ei de autoritate, sau pur și simplu criza majoră a învățământului.
Vremurile s-au schimbat atât de repede, copiii, tinerii au altfel de abordări, idei, sunt supuși unor presiuni pe care noi nici măcar nu le putem măsura și la care, recunosc, contribuim din plin alături de social media cu informațiile ei amestecate și greu de integrat și analizat. Adăugăm adolescența dificilă, inegalitățile sociale (care se manifestă din plin și vizibil) care fragmentează România în „rural” și „urban”, ba mai mult, cartierele aceluiași oraș în „dezirabile” și „indezirabile” când, în mod normal, ah!, iar am folosit acest cuvânt, „școala bună” nu ar mai trebui să fie un lux sau o rara avis în anii aceștia. „Școala bună” este pur și simplu o necesitate, un drept!
Școli publice, private, cu examen de evaluare sau fără, n-are importanță, în educație contează, cred, consistența, modelul oferit de profesori- ei devin din ce în ce mai importanți- prezența lor, felul lor de a fi și de a aborda problemele de orice fel de la cele de matematică, până la cele de viață, toate acestea devin o mare oglindă în care ne vedem cu toții.
Meseria de profesor, o meserie pur vocațională, va deveni în viitor mai mult decât este ea astăzi! Și dacă primii beneficiari ai sistemului de învățământ, copiii, nu vor fi tratați ca atare, adică nu se va centra toată activitatea, toată! în jurul lor, atunci degeaba schimbăm structura Bacului sau a Evaluării, că tot aia e.
Bălbâiala asta la nivel instituțional, ministerial, și prezidențial duce la o lipsă de încredere din partea elevilor și la învățatul cu teama în suflet, nu cu plăcerea în minte.
Desigur, eu am generalizat aici, sunt insule școlare care ies din această mare masă. Nu la ele mă refer, nu la copiii geniali și olimpici care sunt pur și simplu dăruiți de la Dumnezeu și care își știu drumul de la început, deși nici ei nu sunt scutiți de consecințele bâlbâielilor pe care le aminteam mai sus.
Cu toate acestea, sunt așa de faini acești copii, sunt inteligenți și spontani, sunt tare frumoși și liberi. Nu seamănă cu noi, sunt mai puternici, parcă… Și de aceea mă doare că potențialul lor nu este valorificat și îndreptat cu atenție și grijă spre ceva care să li se potrivească.
Patul lui Procust taie prea multe capete și lungește prea multe picioare…
