Noul film al lui Cristian Mungiu, „R.M.N.”, pleacă de la o întâmplare reală.
Speriați că în satul lor au fost angajați la o brutărie muncitori din Sri Lanka, oamenii revoltați îi alungă din comunitate. Xenofobia și discursul absurd provenit din intoleranță și lipsa de înțelegere, cum că microbii lor vor intra în aluatul pâinii, de exemplu, sunt redate în film fără a fi judecate, cu imparțialitate și fără vreo corectitudine politică. Întrebările, după ce vezi pelicula, se ridică deasupra ca uleiul în paharul cu apă:
„De fapt, cum este omenirea?”
„De fapt, cum suntem noi în realitate, dincolo de discursul oficial?”
„Ce vedem cu adevărat când ne uităm în oglindă?”
Filmul a avut premiera mondială la Cannes unde a și concurat pentru Palme d`Or. Spre mirarea mea/a noastră, nu a luat niciun premiu.
L-am întâlnit (și fotografiat) pe Cristian Mungiu la Sala Palatului în București la premiera filmului și am profitat de faptul că mi-a dăruit 20 de minute.
Cristian Mungiu, ai fost dezamăgit că nu ai luat premiu la Cannes?
Sigur! Cum să nu fiu? Doar că trebuie să-ți asumi uneori niște lucruri, pe de o parte chestia asta pe care am zis-o întotdeauna despre cât de contextual este orice premiu, lucru pe care l-am susținut și când am luat premiu, deci pot să-mi permit să-l spun și acum, când nu l-am luat. Apoi mai e legat și de ce consideri tu, de ce vrei tu să faci cu filmul tău.
Eu mi-am dorit să fac un film lipsit de orice fel de complezență cu riscul de supăra niște oameni, cu riscul de a fi politically incorrect, pentru că eu cred că este important în epoca asta să mai avem libertatea să zicem ce credem că e adevărat, chiar dacă sună neplăcut.
Și nu e vorba de e just sau nu e just, vorba e ca, aplecându-te asupra „discursului intoleranței”, să poți înțelege de ce există. Pentru că eu, ca artist, observ că îl are o parte importantă dintre compatrioții și din concetățenii europeni. E bine să-l „citezi” și să nu-l judeci.
Și a mai existat un risc pe care de altfel mi l-am asumat, ca punctul ăsta de vedere nefiltrat să-mi fie atribuit într-o oarecare măsură și să fie perceput ca destul de jignitor. Dar nu cred că este ceva rău, dacă așa poți mișca oamenii din fotoliul lor.
Crezi că ne vom îneca în politically correctness?
Cred că suntem până la nas de mult, mă scuzi! Ne-am pierdut curiozitatea de a afla ce crede cineva, suntem atât de obsedați de ce mai avem voie să zicem, încât în momentul de față nu știu dacă noi înșine mai avem capacitatea să admitem că avem, în privat, discursul pe care îl vedem în acest film!
Îmi pare rău să spun, dar cunoaștem cu toții discursul intoleranței, nu îl vedem acum pentru prima dată în acest film! Nu, nu e cazul! Eu mă uitam cu câtă precauție îmi puneau întrebări jurnaliștii de la Cannes! Cu câtă atenție încercau să-și aleagă cuvintele ca să poată pune întrebarea la care ar fi vrut să primească un răspuns sincer, dar în așa fel încât să nu pară vreo clipă că ceva din lucrurile pe care le citează filmul nu i-ar deranja pe ei, ca cetățeni. E un pic inconfortabil raportat la sinceritatea pe care trebuie să o ai când exprimi ce crezi tu.
Crăciunul, într-o comunitate multietnică, scoate la iveală o grămadă de diferențe într-o perioadă în care, teoretic, ar trebui să fii plin de empatie
De ce ai ales perioada de Crăciun ca timp de desfășurare a acțiunii? Ai vrut să golești Sărbătoarea de conținut, adică de iubire? Iubirea mi se pare marele perdant al filmului, de fapt…
A făcut cineva un comentariu drăguț în multele sms-uri poe care le-am schimbat în timpul festivalului, și anume că așa arată viața lipsită de iubire. Nu m-am gândit niciodată că ăsta ar putea fi pitch-ul filmului, dar mi s-a părut foarte bun, trebuie să spun… Am ales perioada Crăciunului în primul rând pentru că am plecat de la o poveste reală, am fost destul de influențat de faptul că s-a întâmplat chiar de Crăciun, de fapt imediat după. Iar Crăciunul, într-o comunitate multietnică, scoate la iveală o grămadă de diferențe într-o perioadă în care, teoretic, ar trebui să fii plin de empatie. Și asta mi-a dat posibilitatea să vorbesc despre cauzele pentru care chestiunea asta se întâmplă atât de puțin în profunzime și atât de mult la suprafață.
De aceea filmul începe cu o turmă de oi? E turma Domnului?
Îți mulțumesc pentru întrebare… Nici măcar la Cannes nu am apucat să elaborez pe tema asta, tot ce pot să zic că nimic nu e întâmplător în filmul ăsta. Nici aceste oi, nici referința la Miorița, nici chiar citatul pe care nu-l vede nimeni și îmi pare bine că nu-l vede, din Timpuri Noi al lui Chaplin, care începe tot cu o turmă de oi. Însă nu vreau să suprainterpretez eu filmul, ce mă interesează este să semnalizez pe cât posibil că nici unul din lucrurile puse acolo nu este întâmplător.
Crezi că natura umană se poate schimba? Xenofobia este și va rămâne mereu în noi?
O parte din natura umană este așa cum este și nu poți s-o schimbi, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să încerci! Trebuie să admitem că, în ciuda discursului oficial, o parte din noi nu e deloc așa de luminoasă și de empatică pe cât ne lăudăm noi că am vrea să fie.
Avem în spate secole întregi de cultură, religie și educație care încearcă să ne condiționeze că suntem niște ființe minunate, în speranța că vom fi! Dar în esență nu suntem! Este suficient să se producă un incident acum, ca să fugă fiecare pentru viața lui, călcându-i în picioare pe ceilalți.
Îmi pare rău, dar așa stau lucrurile. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să facem tot posibilul ca, prin acele puține mijloace pe care le avem la îndemână și care sunt legate, îmi pare rău că sună plicticos, tot de educație și cultură, să încercăm să inducem un pic de rezonabilitate și un mic orizont de curiozitate față de celălalt. Să avem un pic de respect față de valorile celuilalt, pentru că altfel nu vom face decât să ne dăm în cap unii altora, cum am făcut-o întotdeauna, cam de când eram triburi în pădure. Numai că acum suntem la 10 000 de ani mai târziu!
Am văzut cu toții ce plăcut a fost în perioada în care a fost pace pentru multă vreme. Începeam să dăm senzația că rămânem cu această rivalitate la nivel teoretic și ideologic, dar vezi că e foarte la suprafață înțelegerea.
N-am îngropat securea războiului prea adânc.
Nu am îngropat-o deloc! Cel mai simplu scratch pe scoața cerebrală și o grămadă de impulsuri și instincte animalice ies la suprafață în secunda următoare. E trist, dar e un mare animal în fiecare dintre noi, care este destul de greu de îmblânzit, pentru că avem milioane de ani de evoluție în spate, versus 5000 de ani de cultură și 2000 de creștinism.
Am avut senzația, văzând filmul, de… „Ion”, de Rebreanu, pentru că avem o Ana al cărei tată e Baciu și acest Marin Grigore care aduce a Șerban Ionescu în filmul „Ion”…
Cred că în primul rând de la asta este! Și eu am avut sentimentul ăsta din când în când…
Marin Grigore are o senzualitate aspră…
Marin face un rol mare în film pentru că este foarte complicat să joci un personaj principal care nu e simpatic și e și confuz.
El exprimă de fapt confuzia care este acum în lume, dar și angoasa, anxietatea pe care le simțim cu toții față de un viitor foarte incert. Altfel, filmul este plasat în raportul ăsta de rivalitate etnică de acolo, și atunci Ana, domnul Baciu, și toți cei de partea asta a balanței se echilibrează cu cei de pe partea cealaltă. Povestea se întâmplă într-un sat în care oamenii se înțeleg unii cu alții. Dar e un catch aici, pentru că se înțeleg bine și pentru că nu mai sunt romi în sat, ceea ce nu-i neapărat laudativ, dar corespunde cu situația de pe teren! Asta e premisa.
Nu este treaba mea să judec, treaba mea este să înțeleg de ce exprimă oamenii anumite opinii și să observ fenomenul
Este povestea acestui sat, a acelei întâmplări în care, nu-i așa, sătenii au izgonit, de teamă că vor fi invadați de străini, niște muncitori sri lankezi din satul lor.
Da. Și povestea e foarte dificil de extrapolat. Preferi să crezi că se întâmplă numai acolo, că nu are legătură cu tine. Dar nu este așa. Avem rezultatele acestei gândiri, ale acestui populism și ale acestui discurs în toate statelele, inclusiv în cele ale Europei Occidentale. Filmul este despre starea în care e lumea în momentul ăsta.
Am descoperit o Judith State extraordinară. Jocul ei a fost impecabil, cuprinzător, subtil… O comoară ai scos din ea.
Totul e să vezi comoara din om! Dar nu e meritul meu, ci al ei. Ea așa este: o actriță cu o profunzime colosală, foarte inteligentă, dintr-o bucată! Nu am avut niciodată vreo îndoială legată de ea și mă bucur că i-am găsit un rol potrivit, pentru că eu căutam pe cineva deopotrivă de convingător și în română și în maghiară. Sper ca rolul ăsta s-o ajute în continuare în ceea ce vrea ea să facă pentru că, după cum știi, are multe valențe: este și coregrafă, și dansatoare, și actriță. Din punctul meu de vedere porțile ei sunt larg deschise.
A cui a fost vina în Ditrău, satul în care s-a întâmplat revolta împotriva sri lankezilor?
Vina nu este etnică, este individuală! Iar eu nu am făcut un film despre ce s-a întâmplat, ci am plecat de la ce s-a întâmplat și am făcut o ficțiune. Deci nu am pus problema așa în raport cu ei și am încercat în permanență să le spunem că, plecând de la tot felul de întâmplări reale, am creat o poveste. Și nu este treaba mea să-i judec, treaba mea este să înțeleg de ce exprimă oamenii anumite opinii și să observ fenomenul. Nu vreau să poluez filmul cu opiniile mele de cetățean.
Pe set ai lucrat cu mulți: români, maghiari, nemți, francezi… Cum s-au înțeles, asta ca să fac din nou trimitere la poveste?:)
Pe set s-au înțeles bine pentru că așa e lumea pe set: mică. Dar noi ne-am înțeles extraordinar de bine și cu lumea din satul în care am filmat! Și, în general, am fost colosal de bine primiți, fără să fi ascuns vreodată despre ce este vorba în poveste. Deci ne-am înțeles cu toții bine, dar, așa cum e și în film, de fiecare dată când oamenii se mai relaxau un pic, începeau această propoziție de tip „nu avem nimic cu nimeni, daaaaar…”
Mereu va fi un „dar”…
Trebuie să luăm lucrurile așa cum sunt și ne datorăm nouă doar să fim sinceri și curioși, ca să nu avem surprize mari cum, din păcate, se întâmplă în prezent.
