Neonatologul Cătălin Cîrstoveanu este Șeful Secției de Terapie Intensivă de la Spitalul Marie Curie. Este un om dârz, special. I se spune Îngerul copiilor, iar această denumire îl face să se simtă mic, mic de tot, după cum îmi spune.
Voia să facă matematică, dar părinții i-au trasat alt drum. I-a ascultat. Nu regretă, spune doar că nu ar fi putut trăi senin dacă nu ar fi făcut ceva pentru oameni.
Cătălin Cîrstoveanu, dacă te-ai întâlni acum cu Cătălin de la 15 ani, ce i-ai spune?
Păi, sunt multe lucruri bune și câteva lucruri mai puțin bune pe care i le-aș spune. Uitându-mă la anii care au trecut, pot spune că sunt fericit că am făcut un liceu bun, că am avut colegii pe care i-am avut, sunt fericit că am avut profesori de matematică extraordinari, că m-au trimis la olimpiade. Părinții au fost cei care m-au îndreptat spre medicină, o meserie de care nu aveam nicio cunoștință, deși tata era medic veterinar și mama profesoară de biologie.
Cum au făcut asta?
M-au pus să schimb modul de a învăța. Mi-au schimbat modul în care vedeam atunci lucrurile. Pentru mine, ele erau foarte stricte. Ecuații, x+y=z, fizică… Așa era mintea mea educată și așa puteam eu învăța. Dar m-am schimbat, pentru a da la medicină. Și tata a murit când eram în anul 4 de liceu. Am dat la medicină pentru că am zis că dau și așa am și făcut! Îi promisesem că fac asta, deși nu aveam niciun talent în zona aceasta. Niciunul! Nu puteam învăța pe de rost două fraze, chimia era o necunoscută majoră pentru mine. Noroc cu fizica… Matematica o lăsasem în urmă, întrebându-mă la ce rost atâția ani de școală, 10 ani de matematică și numai matematică… Dar nu m-am gândit niciodată că matematica îmi va fi de mare folos în practicarea medicinii!
Cum adică?
Păi vezi, am făcut acest switch important de gândire, trecând de la științe foarte exacte la cele umaniste. De fapt, totul este foarte exact și acolo, numai că noi nu înțelegem. Asta m-a ajutat mult, pentru că în meseria mea sunt numai reguli clare, fixe, exacte, care mă ajută în gândirea de zi cu zi despre pacient și problemele lui.
„Cred că aș fi fost în depresie să știu că nu pot să fac nimic pentru oameni”
Și ce i-ai spune lui Cătălin, deci? A ales bine?
Da, cred că da. Îmi dau seama că mă regăsesc în ceea ce fac. Cred că aș fi fost în depresie să știu că nu pot să fac nimic pentru oameni. Asta este foarte clar. Nu știu ce aș fi făcut cu matematica, aș fi fost, poate, un inginer bun… nu știu. Dar trebuie să recunosc că în toate este numai și numai Dumnezeu! Așa că spun ”Cătălin, mă bucur că ești aici, a fost o schimbare de macaz extraordinară, dar nu este meritul tău.”
Nu?
Nu, nu a fost meritul meu, eu m-am chinuit foarte tare să învăț biologia lui Exarcu… Foarte tare! Eram un fel de HC (computerul de pe vremea aceea). Eram un fel de „search”! Dacă îmi spuneai „neuron periferic”, știam totul despre subiect în câteva secunde. De altfel, am luat și cea mai mare notă din toț candidații care au dat atunci. Am avut apoi o problemă de integrare, vezi, atât de bine băgasem biologia aia în cap, încât mi-a fost greu s-o scot de acolo la examenele de anatomie unde aveam de învățat un tratat pe semestru…
Cum au fost anii de facultate?
Am făcut facultatea la Târgu Mureș. Au fost cei mai frumoși ani, deși eram plecat de acasă. M-am căsătorit în anul doi, nu aveam bani… Am vrut să avem repede un copil, ceea ce s-a și întâmplat, nu aveam ce mânca… Dar era senzațional! Aveam prieteni, aveam profesori extrem de serioși, totul era foarte aproape, îmi plăcea să învăț, să fac sport…
Și ai ajuns să fii numit „Îngerul copiilor”. Cum te simți cînd ți se spune așa?
Mă simt mic de tot și încerc să păstrez bunul simț al lucrurilor.
S-a exagerat cu cezarienele și nu prea mai avem „traume” și se pare că impactul pe termen lung al acestui excedent de cezariene va fi unul foarte, foarte serios.
Ce vezi în ochii copiilor care vin la tine?
O să pară ciudat ce spun, dar refuz să mă uit, refuz să am vreun sentiment și mă comport ca un inginer la lucru…
Pentru că altfel nu ai putea, nu?
Nu… Nu… Mă mai năpădesc emoțiile, de obicei când sunt mai mari și vin și vedem fotografiile din trecut, când erau bolnavi…
Dar care sunt cauzele îmbolnăvirii copiilor? Nu e ciudat că niște ființe atât de mici au probleme atât de mari?
Majoritatea cazurilor pe care noi le tratăm la Marie Curie sunt boli malformative, sunt tumori, sunt infecții grave, sunt traumatisme grave la naștere… Bolile congenitale au fost, sunt și vor fi întodeauna. E o măsură a ceea ce a lăsat Dumnezeu pe pământ. Dar sunt și unele boli evitabile și medicina a făcut progrese în trauma nou născutului. S-a exagerat cu cezarienele și nu prea mai avem traume și se pare că impactul pe termen lung al acestui excedent de cezariene va fi unul foarte, foarte serios.
De ce?
Lumea medicală vorbește foarte mult despre microbiota organismului sănătos, de acești microbi endogeni pe care îi avem, despre ce înseamnă ei, ce înseamnă echilibrul lor și echilibrul dat de ei. Ei asigură foarte multe lucruri normale organismului. Creăm mari dezechilbre cu aceste cezariene exagerate, copilul născut astfel nu mănâncă (de obicei) lapte matern, mănâncă formulă, nu are contact la venirea pe lume cu microbii sănătoși ai mamei, și lucrul acesta predispune organismul pe termen lung la lucruri serioase. Pe urmă, faptul că mâncăm antibiotice pe pâine, la modul propriu, prin alimentație, creează mari probleme.
Nu sună bine ce spui tu….
Nu.
„Sistemul medical este format din oameni și aș putea spune că avem ceea ce suntem”
Sistemul medical românesc este atât de stricat încât nu mai poate fi reparat?
Nu cred … Sistemul medical este format din oameni și aș putea spune că avem ceea ce suntem. Nimeni nu mă obligă pe mine să fiu un medic fără calități. Nimeni. Sigur că există o foame cronică de finanțare, sigur că există uneori conducători incompetenți în sistemul medical, dar… mi-a spus cineva să nu am curaj să vorbesc împotriva acestor lucruri? Mi-a spus cineva să țin capul la cutie?
Și nu pățești nimic?
Uneori pățești, uneori nu, dar trebuie să-ți asumi și lucrul ăsta.
Ai spus de curând că infecțiile din spitale vin și de la faptul că personalul nu se spală pe mâini.
Da, marea majoritate. Vorbesc de infecțiile de spital, infecții grave. Dacă te speli cu un săpun comun la spital și nu neapărat aduci nu știu ce substanțe biocide foarte complicate, foarte scumpe, am făcut teste! este știut, atunci rata de infecții este extrem de mică, dacă ne spălăm pe mâini înainte de a pune mâna pe pacient.
Și nu te-au urât colegii de breaslă că ai spus asta?
Unii da, unii, nu…
Nu ești invidiat de breaslă că spui lucrurilor pe nume și că ai făcut cea mai tare secție de terapie intensivă pentru copii din România?
Ba da. Pentru amândouă…
Și te simți confortabil?
Am decis că nu am timp să mă uit nici la persoanele care mă aplaudă, deși este măgulitor și răsplata este lăsată de Dumnezeu, nici la cei care aduc critici și aruncă invective despre adevăruri limpezi. Lucrurile sunt știute, demonstrate, sunt scrise în studii foarte serioase. Ca un doctor ce sunt, le-am descoperit și eu. Am fost învățat să fac lucrul acesta. Apoi am văzut ce înseamnă să nu fac lucrul acesta. Am și avut profesori de o conduită morală foarte ridicată…
Cât de gros este un vas de sânge al unui bebeluș?
Depinde, dacă vorbim de vasul cel mai mare din organism la care ai acces, pentru un bebeluș de un kilogram poate să aibă cam 1 mm și jumătate, aorta poate avea 4 mm…
Minunile apar și dintr-un soi de nebunie
Ai avut parte de minuni?
Da, în fiecare zi avem parte. Și minunile știi cum se întâmplă? Mi-aduc aminte de un tată care a trimis analizele copilului în Franța de unde i s-a transmis că nu are nicio șansă. Și, după două luni la noi, lucrurile erau bine. Minunile apar și dintr-un soi de nebunie. Îmi zic: mergem până la capăt, nu se poate, trebuie! Prima oară poate să pară o nebunie, dar când o faci și a doua oară, nu mai este nebunie. E un traseu marcat. Simți că se poate și a doua oară, deși evidențele ar zice că nu…
Cum stăm la numărul copiilor bolnavi în România?
În București stăm bine, începem să ne apropiem de ceea ce este normalul, dar în restul țării rata este, în unele zone, dublă în ceea ce privește mortalitatea și morbiditatea.
Și de ce anume ține asta?
De educație. Un doctor care nu știe ce să facă, chiar dacă îl pui într-o rachetă, tot nu va ști ce trebuie să facă.
Ai greșit vreodată?
De multe ori.
Ești confortabil cu greșelile tale?
Păi numai cu acestea rămân în minte…
Noi am uitat ce înseamnă activitatea fizică. Ne punem la televizoare, pe facebook, este absolut deplorabil pentru copiii noștri lucrul ăsta. O inimă veselă înseninează foarte mult starea clinică a organismului nostru
De unde vine cancerul?
Otto Warburg a luat premiul Nobel pentru asta și din 1934 s-a vorbit foarte mult despre geneza cancerului. Thomas Seifried a făcut de asemenea pași importanți în geneza cancerului și a demonstrat că nu e genetică, ci că de fapt e epigenetică și că factorii din mediu contribuie foarte mult la modificarea ADNului celular. Mai nou s-a demonstrat că infecțiile au un rol important în geneza unor leucemii și s-ar putea să avem mari surprize, să înțelegem mult mai multe despre cancer. Despre geneză mai bine aș putea spune că am înțeles cum am putea trăi ca să ne bucurăm că o să avem parte de copii care o să atingă vârsta noastră.
Cum?
Să mâncăm absolut sănătos, din natură, așa cum mâncam noi. Trebuie să uităm de ce înseamnă mâncare industrializată. Alimente crude, legume, fructe, proteina animală să fie într-un procent mic, sâmbăta, duminica, așa cum mâncau bunicii noștri… Brânza de acasă, ouă de acasă, apă fresh, curată. Bunicii noștri munceau la coasă, la câmp, deci mișcarea este foarte importantă. Noi am uitat ce înseamnă activitatea fizică. Ne punem la televizoare, pe facebook, este absolut deplorabil pentru copiii noștri lucrul ăsta. O inimă veselă înseninează foarte mult starea clinică a organismului nostru.
Câte vieți ai salvat de la începutul anului împreună cu echipa ta, desigur?
Păi avem cam 300 pe an, deci am avut vreo 25 de copii care au venit până acum de la începutul anului. Chiar de Anul Nou am avut un caz, un copil cu transpoziție și trebuia de urgență să spargem septul între atrii și asta s-a făcut de Anul Nou… Acum este detubat, este în stare bună și chirurgul acuma trebuie să facă un switch arterial.
A!
Da. Va fi un copil sănătos.
De obicei sunt de gardă de Crăciun sau Anul Nou.
Îți cunoști bine misiunea pe pământ…
Nu cred că am o misiune Eu trebuie să-mi fac jobul cum se cuvine, nimic mai simplu… Și trebuie să recunosc că motivez mulți colegi, mulți prieteni să se prindă într-o horă a bunei dispoziții și a investițiilor pentru acești copii. Nu știu cum fac…
Probabil că atrăgând oameni ca tine.
Cred că da. Oameni simpli care nu vorbesc prea mult…
Care a fost cel mai frumos lucru pe care ți l-a spus un copil?
Știi? Aș vrea să-ți spun care a fost cel mai trist. Ți-am spus că pe astea le țin minte… Mi-a scris Dani, unul din băieții mei: „Tati, e Crăciunul, e târziu, dar să știi că noi te așteptăm”. Eram de gardă atunci… Și mi-am dat seama că, inevitabil, se rup niște lucruri în viață. Am ținut felicitarea aceasta pe care mi-a trimis-o…
Și el ce-a devenit?
Doctor. (râde)
Ai lipsit de la multe Crăciunuri?
Multe. De obicei sunt de gardă de Crăciun sau Anul Nou. Anul acesta am fost de Anul Nou.
Și soția nu-ți reproșează?
Nu. Asta este viața noastră.
Și în vacanțe?
Din ce în ce mai rar și mai puțin. Cristina, am încercat să-mi creez o instituție a siguranței, dacă pot spune asta. Pentru că nu-mi place să știu că nu e în siguranță ceea ce se întâmplă, pentru că am avut cazuri care, din fericire, trăiesc, dar care ne-au arătat că se pot întâmpla accidente. Și pentru un caz apărut, eu schimb ceva radical. Și am investit foarte mulți bani, de exemplu, pentru că nu s-a alarmat întâi ventilatorul înaintea pacientului. S-a obstrucționat din greșeală un tub și nu mi-a spus aparatul că se întâmplă ceva, mi-a „spus” copilul! Și am investit atunci enorm în siguranța pacientului. Și cu heliportul a fost la fel. Am avut 2 pacienți care au decedat în timpul transportului. Și am zis: este suficient ca să facem heliport! Dacă o oră înseamnă viața unui copil, trebuie heliport! Chiar dacă este un copil pe an care are nevoie, nu contează.
Și după ce iei astfel de decizii, ce faci?
Trec la treabă! Fac proiectul. Și după aceea sun oameni și spun ce trebuie făcut…
Așa povestit de tine, sună foarte simplu.
Am deseori discuții venite din invidii mărunte ale unor oameni care zic, normal, Cîrstoveanu are relații!… Nu, nu e vorba despre asta! Eu stau nopțile și desenez proiectele, stau cu prieteni, cu arhitecți, uneori trebuie să plătesc lucrurile, alteori nu. Eu desenez, eu mă înscriu la prezentarea lor, fac și prezentările, încerc să conving… Dacă pierd, o iau de la capăt, dacă știu că proiectul e viabil… Nu mă las…
Ai fost așa încăpățânat de mic?
(râde) Da…da. Da…
Nu suport să aud „unexpected death”
Care a fost ziua în care ai zis ce „minunat este să trăiești”?
Am testat la un moment dat sindromul de burn out… Eram într-o zi foarte obosit, nu mai aveam bucurie când mergeam la serviciu și eram așa de vreo 2, 3 săptămâni și mi-am dat seama că aproape toți colegii mei sunt la pragul de suprasolicitare. (Și eu, când văd că o colegă plânge din senin, îi spun ia-ți o săptămână și fugi de aici:).
La spital am așa o cameră în care urmăresc tot ce se întâmplă în secție. Avem videocamere, avem semne vitale, urmărim aparatele, dozele lor, este supersiguranță acolo. Evităm ceea ce se numește unexpected death. Asta mă urmărește și nu vreau să se întâmple. Nu suport să aud „unexpected death”! Și, în timp ce eram în camera noastră și se făcuse seară, am văzut cum vin părinții la vizite. Și, cum noi permitem părințior să intre, am văzut atunci foarte mulți. Erau tați și mame… Era o mamă în boxa 13 care cu așa multă iubire își săruta fetița care… nu mai avea mult de trăit… În boxa 12 intrase un tată care avea peste 1,80 m și care se băagase cu totul aproape în incubatorul deschis și-și ținea copilul în brațe cu așa o dragoste… Și am luat aproape toate camerele la vizionat. Și mă uitam la ei și-mi spuneam wow! Merită. Merită orice. Privind la bucuria acestor părinți care își țineau copii în brațe cu atâta dragoste, deși unii erau terminali, am simțit ca la sportivi efectul adrenalinei. Care, de fapt, nu face nimic, ea, adrenalina, că totul vine din cap. Dar așa m-am simțit atunci.
Privind la bucuria acestor părinți care își țineau copii în brațe cu atâta dragoste, deși unii erau terminali, am simțit ca la sportivi efectul adrenalinei.
Dragostea părinților face minuni?
Da, face minuni, de aceea i-am adus printre noi. Părinții au dreptul să stea printre copii lor. Ei sunt partenerii noștri în tratament. Nu-i putem lăsa să locuiască acolo, din motive organizatorice, dar stau zi și noapte cu copiii lor în brațe. E singura reanimare din țară unde se întâmplă asta și credeți-mă că rata de infecții e aceeași cu și fără ei. Nu părinții ne dau infecțiile. Iar unde nu avem părinți, avem asistente care îi țin în brațe pe copii. Să vezi cum îi bagă în sân… Sau vin voluntari.
Crezi în Dumnezeu?
Da.
Medicii ar trebui să creadă?
Unii, probabil, sunt prea orgolioși ca să creadă.
Dar ei ce spun când sunt la limită?
Dumnezeu nu este Dumnezeul limitelor, ci e Dumnezeul de fiecare zi când te duci la piață și-ți iei mâncare, când treci prin necazuri cu copiii, când trăiești bucurii cu soția… când te bucuri la spital. Dumnezeu este Dumnezeul Prezenței și Permanenței. La limită, toți spunem „Doamne ajută!”
Cum e generația tânără de medici? Sunt atenți și ei la plic?
Nu. Nu cred. Generația tânără este mult mai intransigentă decât noi. Unii pleacă, au un start up extraordinar, ca noi toți la început. Dar ei par foarte determinați în a demonstra că ceea ce au făcut alții rău înaintea lor nu se va repeta. Vorbesc, critică… Sigur că au și alte condiții. Noile salarii ale medicilor rezidenți sunt de vreo 3 ori mai mari decât erau înainte.
Crezi că generația asta care vine o să schimbe lucrurile?
Mă uit la generația asta a lui Daniel, fiul meu. Sunt foarte, foarte buni. Un izvor nesecat de talente! Îți spun un secret: fiul meu este mai deștept ca mine.(râde)
Tehnologia te pasionează?
Rău de tot! Nu-mi place să stau la coadă la băieții ăștia tineri.
Sunt boli noi care au apărut?
Citeam la facultate despre bolile inflamatorii și despre bronșiolite la sugari. Dar eu, la facultatea din Târgu Mureș nu am văzut nicio bronșiolită! Niciodată! Ei bine, acuma, jumătate din sugarii care vin la camera de gardă vin cu bronșiolite! Bolile generațiilor… Și bolile „evoluției” culturale, nutriționale… Suntem ceea ce trăim.
Ai avut cazuri despre care ai spus că vor trăi și nu au trăit?
Da, din păcate. Mi-aduc aminte de cazul unui copil care a fost în stare critică 2, 3 zile. Și am plecat acasă relativ mulțumit după a treia zi. M-a sunat tatăl la miezul nopții. Parcam mașina, mi-aduc aminte. I-am răspuns. Nu-i spusesem nimic 3 zile, dar la telefon i-am spus: cred că va trăi. Numai că în acea noapte copilul a murit. Nu mai ești om după aia niciodată. De fapt, eu aceste cazuri mi le aduc aminte toată viața.
De astea îți aduci aminte?
Da, cazurile fericite trebuie să fie fericite, că de aia te-ai făcut doctor! De aia ești acolo. Dar am constatat că, de a lungul timpului, nu cazurile fericite îmi rămân în cap. E și un avantaj, pentru că trebuie să recunosc că cele nefericite au fost motorul schimbărilor pe care le-am făcut. Nicio altă determinare nu-mi trebuia.
Și le iei personal?
Da. Uneori le iau personal.
Trăiești într-o luptă a orgoliilor?
Cred că sunt multe orgolii și am avut parte de ele…
Tu ai?
Sunt om… Am, dar mă căiesc de lucrul ăsta. Și-i spuneam și managerului meu că, dacă eram orgolios rău de tot, ajungeam șef de spital, ministru, profesor… Dacă aveam astfel de orgolii. Dar nu le am.
Dar ce ai?
Vreau ca locul în care îngrijesc copiii să fie cel mai bun. Nu-mi place să aud că în altă parte e mai bine, dar dacă voi auzi asta, eu personal duc copilul acolo.
