Puterea de a merge mai departe*

Puterea de a merge mai departe*

A fi puternic…

Ce înseamnă „a fi puternic”?

Mama îmi spunea că ești puternic atunci când spui nu unui lucru care îți face rău.

Bunica numea asta „voință”. Cred că pe aici pe undeva se situează definiția acestui cuvânt și așa am tradus și eu până acum „puterea”: prin „voință”.

Multe au fost momentele în care, dacă mă gândesc retrospectiv, am fost puternică. Deși atunci când le-am trăit nu m-am gândit că aș fi. Eram mai degrabă speriată, disperată, umilită sau căzută la pământ, în niciun caz… puternică.

Dar dacă ar fi să-mi reamintesc primul moment în care am fost puternică fără să știu că sunt, ar fi acela când, după o serie de încercări de a fi admisă la Facultatea de Medicină (unde puteam să dau și de 1000 de ori, că tot nu aș fi intrat, fiindcă nu acesta era drumul meu) am decis că trebuie să intru totuși la o facultate și am ales Chimia. Nu din drag de materie, ci ca să scap din orașul meu, să plec la studii, să vin în București și să trăiesc așa cum simțeam că trebuie să trăiesc.

Numai că, după ani de biologie, schimbând profilul, aveam să dau, la admitere, matematică, fizică și chimie. Dacă cu ultimele eram bine pusă la punct, cu matematica… nu prea.

Făcusem un liceu de mate fizică (un fel de mate info de azi) știam matematică, îmi plăcuse s-o învăț.

Trecusem prin examenul de admitere în clasa a noua, apoi, la sfârșitul clasei a zecea avusesem iar un examen de treaptă și la sfârșitul liceului luasem o notă mare și la bacalaureat.

Dar trecuseră niște ani și nu mai făcusem matematică deloc.

Așa că ai mei mi-au luat meditator.

Era un fel de cunoștință, un inginer, nu profesor de matematică, dar care era absolut genial și care preda mai bine decât orice profesor cunoscusem eu. Era briliant, avea o minte iute ca blitzul și tot ca el reușea să lumineze în mintea mea adevărate revelații matematice. Învățam cu ușurință, recuperam în viteză, până când…

Pânâ când a pus prima dată mâna pe genunchiul meu.

Eram la el acasă cu caietele în față, la masa din living, soția lui era în bucătărie și toate ușile erau deschise.

Inițial am crezut că a fost un accident, sau că mi s-a părut, mintea mea refuza să accepte realitatea. Dar mâna a strâns genunchiul și a urcat pe picior în sus.

M-am tras într-o parte și… m-am blocat.


Acum să vă pun în context: era în primăvara lui 89, comunismul intrase în faza lui metastazică, oamenii erau speriați, înfometați, reduși la dimensiuni umilitoare ale personalității lor, lucru pe care azi noi nu l-am mai putea accepta (sau cel puțin așa sper!)

Despre „abuz”, „hărțuire” nu se vorbea, nici măcar nu țin minte ca cineva vreodată să fi pronunțat în jurul meu aceste cuvinte. Nu se discuta nicăieri despre lucrurile astea, nici despre sex, nici despre viol, nici despre ceea ce ni se poate întâmpla mai ales nouă, fetelor, care, Doamne ferește, puteam rămâne însărcinate, dacă… Dincolo de trauma fizică și psihică, sarcina era considerată o pacoste și mai mare…

A rămâne însărcinată pe vremea lui Ceaușescu nu era chiar o bucurie… Copiii nu erau prea doriți în acea lume neagră și friguroasă.

Revin, că am alunecat pe o pantă care nu are legătură cu subiectul.


În fine, ăla punea mâna pe mine, eu mai aveam 3 luni până la examen, doream să plec din casa lui, din oraș, din lumea aia, visând la un București- „capătul lumii” care, într-un fel, așa și era pentru o fată din provincie, ca mine…

Și inginerul care mă învăța matematică, cunoscut bine de ai mei, iată, putea pune un stop viselor mele, deși culmea, tot el, același inginer, mă ajuta să le ating prin faptul că mă învăța matematică uluitor de simplu…

În mine au început să se învârtă toate gândurile, fricile și confuziile…. Era un vârtej de întrebări care începeau cu de ce.

De ce mi se întâmplă mie?

De ce face asta?

De ce cu mine?

Ce am făcut eu ca să determin acest gest?- (eram sigură că eu sunt de vină!)

Cum e posibil?

Nici măcar de soția lui nu-i este teamă sau rușine?

Dar mai ales de ce?

Un de ce care îmi tăia sufletul în toate direcțiile și care mă înnebunea.

Și acum ce fac? m-am întrebat.

Nu am vrut să le povestesc alor mei pentru că, mă gândeam, sigur ei vor spune că din cauza mea s-a întâmplat asta, deși, ani de zile mai târziu, când le-am spus, nu au reacționat așa…

Îmi era rușine pentru că mă consideram vinovată.

Mai ales vinovată.

Ce era de făcut?

Și, deși poate părea incredibil, am mers mai departe la meditații ca să învăț matematică, dezvoltând trucuri și elemente de strategie care să-i țină bărbatului mâinile departe. Când simțeam că e cazul, că se apropie momentul, o strigam pe soția inginerului cerându-i apă, sau mă ridicam brusc și mergeam la baie, sau tușeam ceva mai tare și mâna lui se oprea în aer.

Nu m-a mai atins de atunci. Iar eu, cu dinții strânși, am lucrat culegeri întregi și după 3 luni intram la facultate.
Dar eram obosită, bucuria admiterii nu a fost luminoasă.

Foarte mulți ani după aceea m-am întrebat dacă mă și înrăise această întâmplare.

Mi-am dat seama că nu, că de fapt eu am fost puternică atunci și am scăpat ca prizonierul din Alcatraz, care a săpat tunelul prin stâncă evadând din locul din care nu evada nimeni, niciodată.

Piteștiul, orașul meu, era gri, trist și urât în anii aceia. Era un oraș din care ai fi vrut tare mult să fugi. Așa credeam atunci, fără să-mi dau seama că de fapt voiam să fug din comunism în general, din starea aia, din frigul și din lipsa de libertate, voiam să fug de primitivismul „tovarășilor” și de limitările de toate felurile.

Așa am ajuns la facultate în Bucureștiul mult visat unde mi-am dat seama că nu orașul fusese de vină, că niciun oraș nu e „de vină” pentru tot ce se întâmpla, dar asta este o altă poveste…

Revenind, se pare că inginerul cu pricina a fost acuzat ani mai târziu de hărțuire, a divorțat, a avut probleme, treaba lui, omul nu merită să aibă un loc în memoria mea.

Mi l-a readus acum în amintire tema cu care m-a provocat Rețeaua de Sănătate Regina Maria și anume „ești mai puternic decât crezi”.

Da, e adevărat, cu toate că atunci nici măcar nu mi-a trecut prin cap că voința mea de a lua (în pofida oricărui obstacol) examenul care mă putea scoate din oraș, ar putea trece drept putere

Foto Oltin Dogaru și foto grup Alex Gâlmeanu

* Acest articol face parte dintr-un proiect special realizat de #AcinceaputereCristina Stănciulescu, Noemi Meilman, Mara Coman, Ana Bîtu și Diana Cosmin – la provocarea Rețelei de Sănătate Regina Maria. Sub conceptul #EștiMaiPuternicDecâtCrezi”, am împărtășit fiecare momentele în care ne-am simțit puternice, pentru a da și altora curaj să o facă.

 

Lasă un comentariu:

Leave a Reply

Your email address will not be published.