M-am gândit mult cum să descriu viața de după pandemie. De fapt ceea ce s-ar putea numi #TheNewNewNormal… (Primul #newnormal a fost tocmai în pandemie când ne obișnuiserăm cu măștile, boala și moartea plus teama decursă din toată starea aceea, iar această expresie a devenit virală ca însuși Covidul…)

Și mi-am dat seama de unde trebuie să încep și ce să scriu, pe când mă plimbam, zilele trecute, prin muzeele pariziene. Mă simțeam bine, revenisem după 2 ani de absență, dar era și ceva ce mă stânjenea: oamenii mulți, foarte mulți, care se călcau pe picioare prin săli. Oameni fără mască, oameni care respirau lângă mine, care tușeau sau strănutau uneori.

Nu mi-am imaginat că voi reacționa așa, că reflexul mă va face să îi evit, să mă feresc din calea lor punându-mi masca repede.

Dar uite că rămâi cu lucrurile astea și acesta este deja un new „newnormal”.

Am vorbit cu colegele mele din #acinceaputere despre noile obiceiuri pe care le-am dobândit, despre ce ne așteaptă, ce fel de viață va fi cea de după pandemie și ne-am mărturisit una alteia că am rămas cu niște anxietăți…

De plidă, nu mai vreau să merg la 3 evenimente pe seară, să stau mult- că așa mi-a fost meseria și îmi este– la discuții interminabile (despre ce?). Așa că am decis să îmi aleg evenimentul, oamenii cu care vreau să vorbesc și motivele pentru care aleg să merg.

Apoi am rămas cu o anume stare de veghe, de alertă interioară legată de boli, bacterii, microbi, microorganise care „mișună” pe lângă noi și la care nu mă gândeam niciodată înainte…

Sunt mai atentă, în general vorbind, cu toate acestea, paradoxal, sunt și relaxată în ceea ce privește reacția celor din jur, comentariile lor, părerile lor despre mine sau despre ceea ce fac, cred sau îmi doresc.

Viața merge înainte, așa cum numai ea știe să facă, deși uite, lângă noi e un război, deși citesc despre amenințări cu bombe la adresa României. Iată un alt „normal”: gândul la război și la faptul că se poate întâmpla oricând, orice.

Mă plimbam, în vacanța care tocmai s-a încheiat, prin orașele belgiene, franceze și germane, privind la copiii care alergau prin parcuri impecabile, știind că la câteva mii de kilometri de acolo, copii de aceeași vârstă cu cei pe care îi vedeam, mor în război. Știu, nu este primul conflict armat, știu, se întâmplă de când lumea, dar când are loc în timpul vieții tale și în proximitate, devine parte din gândurile tale oriunde ai merge și orice ai face.

Și această nouă normalitate în care gândul la război se îmbină cu planurile de vacanță, are, de ce să nu recunoaștem, o componentă absurdă și de-a dreptul tembelă…

Minciuna ca nouă normalitate

Știu, minciuna a făcut parte din normalitate mereu, dar ceea ce se întâmplă acum, când rușii spun, privindu-ne în ochi, în timp ce omoară oameni, că nu-i omoară, când spun că masacrele din orașele ucrainiene nu sunt din vina lor, pentru că nu ei sunt implicați, când spun că războiul nu este război și că ceea ce vedem ni se pare că vedem, este dincolo de înțelegere.

Minciuna alunecoasă, perfidă, grețoasă, jignitoare, minciuna cu textură de melc umed care ți se strecoară pe sub cămașă, minciuna dezgustătoare care are ca miză viața și moartea puse pe o balanță stricată, iată o altă nouă normalitate.

Dezinformarea, veștile care se bat cap în cap, știrile care nu mai sunt știri, ci zvonuri „pe surse”– multe inventate, iată noua normalitate.

Confuzia și dezbinarea care pot transforma oricând oamenii în figurine de plastilină frământată după modelul cerut, iată noua normalitate.

Ce pot eu face?

Să trăiesc și această „nouă normalitate”- așa cum am trăit și alte noi normalități prin care am trecut până acum- și să cred, să mă rog, să zâmbesc, să iubesc, să citesc, să visez…

Nu te poți lupta cu toate noile normalități care vin peste tine sau, mai bine zis, nu le poți schimba sau înlocui. Le poți doar înțelege în măsura în care ești dispus să o faci.

În rest, e ca dintotdeauna în istorie, numai că, da, bucățica asta pe care o trăim acum este a noastră, a prezentului care se schimbă mereu în… noi și noi normalități.

Însă o dată ce le numim „normalități”,  chiar dacă sunt pe termen scurt, înseamnă că deja le-am acceptat în viețile noastre, ceea ce mai înseamnă, după părerea mea, înțelepciune aplicată la inevitabila realitate.

Articolele scrise de colegele mele pe această temă sunt în linkurile active din numele lor.

Subiectul este abordat și de Diana Cosmin, Mara Coman, Ana Bîtu și Noemi Meilman, adică #ACinceaPutere.