S-a așternut tăcerea, deocamdată, peste cazul femeii mușcată de câinii din zona Lacului Morii.  Femeia a murit, lumea s-a scandalizat, primăria a luat cuvântul și avântul, primarul general a zis că ne confruntăm cu un val de câini fără stăpân, hingherii se scuză, primarul sectorului deplânge situația.

Între timp, copilul Anei Oroș, victima, răspunde la întrebarea „cum a murit mama ta”, cu răspunsul, el în sine traumatizant: ”sfâșiată de câini”.

Nu mai vreau să deschid acest subiect și nici să vorbesc despre soluțiile fenomenului despre care, la naiba, se vorbește deja de 30 de ani, cel puțin. Dar nu voi înceta probabil niciodată să vorbesc despre delăsare, despre indiferență, despre incultură, lipsă de educație și civilizație. Nu voi înceta să strig la autorități, să mă folosesc de dreptul meu de cetățean și să iau atitudine de fiecare dată în fața unei nepăsări care omoară, fie că e vorba de cea din partea statului, fie din partea unora dintre cetățeni.

Mai țineți minte haștagul  #coruptiaomoară? Ei bine, și #indiferentaomoara și #lipsadeedcuatieomoara.

Tot ce este împotriva omului, omoară.

Și criminali sunt cei care au dat startul acestei ne-simțiri, cei care s-au aflat în aceste primării încă de la începuturi și care n-au făcut mare lucru pentru oraș și calitatea vieții trăite în el (cu câteva excepții, desigur, că mereu vor fi și excepții).

Că nimic nu pare să-l seducă mai mult pe funcționarul român decât buzunarul propriu și umplerea lui, interesul lui și al familiei sale. Că egoismul lui deseori se combină cu ineficiența muncii și cu lipsa de profesionalism sau de implicare în a face treaba bine și până la capăt.

Sigur, sunt unii care fac excepție, poate câteva zeci sau sute, sau chiar mii de angajați ai statului care nu gândesc așa, sau care se detașează de restul, da, sunt de acord.

Dar marea majoritate stă la stat. Atât. Suge bugete și stă.

Statul român nu-și iubește cetățenii, fie că sunt ei copii, tineri, adolescenți, femei, oameni în vârstă, gay sau persoane cu dizabilități. De fapt, pe nimeni.

Și fiecare se descurcă cum poate și totul merge și așa, și tinerii se înfundă cu droguri în număr din ce în ce mare, și mizeria se adună și poluează pe la periferii, și tramvaiele sar de pe șine, și reciclarea e o vorbă, și pasajul Unirii a fost bine făcut, etc.

Sigur, per ansamblu și, din avion, lucrurile par frumoase, nu neagă nimeni o oarecare evoluție, cu toate acestea, suprinzător, apare câte o moarte care te tulbură și care te face să te întrebi de fapt, unde e buba, ce e ascuns sub preș?

Și le iei pe toate la rând și îți dai seama că, mda, sunt tot alea pe care le știi și despre care nu ai aflat că s-ar fi schimbat: lipsa de repere morale, „modele” dezghiolate care promovează manelizarea sub toate aspectele, educația precară și nicio șansă să devină mai bună, munca la mișto, responsabilitatea redusă și pasată de la Ana la Caiafa…

Cu toate acestea, eu încă mai sper că se va schimba ceva în profunzimea noastră, mereu mă aștept la ceva bun, la oameni providențiali, la gesturi normale, la minți educate și la soluții viabile.

Și la rezolvarea situațiilor înainte ca ele să fie semnalate de vreo moarte…

Și mai sper ceva: ca moartea Anei Oroș să nu rămână, ca titlul romanului lui Anton Holban, „O  moarte care nu dovedește nimic” ci să declanșeze sisteme și legi care să protejeze pe oricine în țara asta de ceea ce i-ar fi fatal. În fond, nu ar fi prima moarte care zguduie sistemul, eu doar sper să fie ultima…

Naivitate, numele meu este Cristina.