„Oameni care vor fi mereu cu mine”

Acesta este titlul cărții scrise de scriitoarea armeancă Narine Abgarian și care s-a lansat astăzi la editura Humanitas Fiction. Cu această ocazie am fost invitată la un eveniment care se anunța interesant: un dialog purtat pe scena Teatrului Odeon dintre Marius Constantinescu și Narine Abgarian. Am citit cartea ei „Din cer au căzut trei mere” și mi-a plăcut scriitura, congruența cărții, consistența poveștii și, mai ales, personajele.

Am plecat spre teatru (doar în sacou- în sfârșit e cald!) și am ajuns aproape la timp, asta după ce am abandonat taxiul blocat în trafic la câteva minute de Odeon. Orașul, seara pe la 6, este definiția coșmarului…

Sala teatrului era plină, scriitoarea venise pentru a patra oară în România și era bucuroasă de încă o primire plină de căldură din partea publicului român. Cei doi au vorbit cu cărțile pe masă- la propriu- despre noul roman tradus în limba română a scriitoarei armence. „Oameni care vor fi mereu cu mine” a fost scrisă, de fapt, în 2014, dar a fost tradusă în limba română (excelent, de altfel, de către Luana Schidu) abia acum.

S-a râs ceva la această lansare. Nu mă așteptam, însă Narine Abgarian are ceva special, o sinceritate de care nu se rușinează. Nici când povestește despre băbuțele din Berd, Armenia, unde s-a născut și care parcă sunt nemuritoare și atât de puternice, vesele și atotștiutoare, nici despre cum se întind rufele la ea în oraș și cum chiloții nu pot sta, Doamne ferește! alături de alte haine pe sârmă- nici de țuica de 70 de grade care îmbată cu mirosul ei degajat din alambicuri întreaga populație a orașului, cu mic, cu mare, cu două sau mai multe picioare.

Marius Constantinescu știe să scotocească, să întrebe, să provoace, să glumească și să asculte ca nimeni altul. A făcut-o și în această seară reușind să creeze o atmosferă agreabilă în care spectatorii s-au relaxat și au zâmbit de multe ori, pentru că umorul a fost un personaj important al întânirii.

Narine Abgarian are darul cuvintelor, da, dar mai are unul: al unei transparențe dezarmante. Ne-a mărturisit, cu mult umor, că are un soț „mai inteligent” ca ea, care ascultă muzică simfonică, ceea ce ei nu-i produce o așa mare plăcere, pentru că „totuși nu e posibil să asculți Wagner 5 ore și să nu-ți pierzi mințile!” Dar că înțelege aceste preferințe ale lui, chiar dacă suferă mergând la concerte de orgă la cele trei biserici care sunt aproape de casa lor. Pentru că, nu-i așa?, femeile, spunea ea, „sunt îngerii păzitori ai bărbaților, care altfel ar muri mai repede, fie beți, fie intoxicați cu o mâncare pe care ar găti-o singuri cu ceva stricat de mult din frigider.”

„Omenirea a supraviețuit datorită femeilor”, a spus- lucru cu care am fost total de acord.

Cartea care s-a lansat reconstituie destinul unei familii armene pe mai multe generații, amintind că la temelia vieții noastre stau cei care ne-au iubit și care sunt mereu cu noi.

Narine a vorbit despre multe în această seară: despre politicienii bătrâni și depășiți, care nu mai au nicio legătură cu realitatea și care decid asupra destinelor noastre, ale tuturor, referindu-se la Vladimir Putin, Donald Trump sau Xi Jinping. A vorbit despre mirosurile copilăriei- al codiței roșiei din grădina copilăriei, al pâinii unsă cu unt, al brânzei… De altfel, entuziasmată de propriile sale amintiri, Narine a întrebat candid: „cine are nevoie de un milion de dolari, când are o felie unsă cu unt?”

Scriitoarea armeancă scrie cu fervoare, cu teama că nu va ști să se oprească, scrie cu neliniște- „când scriu sunt neliniștită, când nu scriu, sunt neliniștită.”

Dar cel mai mult din ce a povestit m-a impresionat relația ei cu mâinile. Ale oamenilor, ale personajelor, nu contează. „Mâinile sunt a doua față a omului. Ele spun multe despre semenii noștri, important este să vrei să vezi asta”.

Scriitorii sunt privilegiați, ne-a adus aminte Narine, pentru că ei pot minți fără să-i acuze nimeni de asta. Iar literatura face miracole, fiindcă nimic nu egalează fericirea pe care o simți atunci când termini o carte care ți-a plăcut și care rămâne cu tine, așa, ca oamenii dragi. „Eu doar mă uit la niște mâini și încep să mint”, a glumit Narine, făcându-ne din nou să zâmbim.

Eu o cred. Îi cred „minciunile”, pentru că ele sunt de fapt povești extraordinare care vorbesc despre lucrurile care sunt uneori așa de complicate în viețile noastre, dar care ar putea fi totuși ceva simple: iubirea, familia, tradiția, moștenirea…

Fotografii Mihaela Petre