carieră
Am avut o discuție față în față cu Daniela Nane, care revine în film cu energie și viziune. Am vorbit despre ce o motivează, cum vede lumea azi și ce înseamnă pentru ea să-și urmeze propriul drum, fără să se lase prinsă în tipare. Un interviu care m-a făcut să o descopăr dincolo de rolurile de pe ecran.
E foarte multă invidie în viața unui om frumos
Frumusețea unei femei este o sursă de fericire continuă?
De unde până unde? Cine a afirmat așa ceva? Nu, nu cred. Pentru un artist e important, pentru că oamenii vin la teatrul să se și bucure. Toți oamenii au această busolă care le arată frumusețea sau oamenii frumoși.
Pe de altă parte, e și foarte multă invidie în viața unui om frumos, de cele mai multe ori nejustificată, pentru că un om care, mă rog, așa a fost lăsat de la Dumnezeu, nu are niciun merit că arată într-un fel sau altul și e mai importană dezvoltarea lui interioară și felul în care e structurat în sufletește și mental. Dar nu se întâmplă des ca oamenii să treacă dincolo de bariera aspectului.
Sunt și oameni care merg dincolo de asta și descoperă, sau nu, acolo unde e cazul, o personalitate complexă.
Ce părere ai despre tine? Noi nu avem aceeași părere despre noi în fiecare zi, în fiecare moment al vieții. De fiecare dată, raportul cu noi se schimbă datorită experiențelor sau oamenilor pe care îi cunoști sau momentelor pe care le trăiești. Cum ești cu tine azi?
Eu sunt bine cu mine. M-am ferit mereu să par arogantă sau să pun condiții sau să fac fițe, fumuri și figuri. Și atunci, probabil că da, am fost percepută exact cum sunt, la locul meu, modestă, smerită, conștientă de calitățile pe care le am, dar și de lucrurile pe care le am de îmbunătățit la mine.
Fiecare dintre noi are drumul lui. Eu sunt ok cu mine și sunt ok și cu ceilalți și relaționez de pe o poziție de egalitate cu oamenii.
Deci nu mă consider nici mai grozavă decât alții, dar nici mai jos decât alții. Și asta simt întotdeauna și cu persoane noi și cu persoane pe care le cunosc. Evident că am mentori, evident că am oameni pe care-i admir.
Însă nu și oameni pe care să-i disprețuiesc sau la care să mă gândesc urât. Chiar dacă se vorbește în jurul meu despre unul sau altul, pe mine nu mă interesează. Nici nu vreau să știu, nici nu vreau să aflu. Eu sunt ultima care află toate bârfele, pentru că nu mă interesează. Și chiar vreau să văd partea bună din oameni. Pentru că nu mă ajută cu nimic să văd doar partea rea din oameni, doar mă încarc aiurea.
Și nu e nicio miză până la urmă. Nu are nicio finalitate.
Eu sunt recunoscătoare multor oameni care m-au ajutat în carieră
Dimpotrivă. Și îmi pare rău de oameni când pățesc lucruri urâte. Și nu mă bucur de răul lor.
Ne-am întâlnit la Cluj, la TIFF. Ai venit cu cea mai recentă peliculă în care ai jucat, „Comatogen”. Cum a fost primit filmul? Știu că o să fie în cinematografe, în toamnă. Cum a fost experiența asta? Spune-mi ceva despre film, ce poți spune acum, pentru că știu că ai avut și o mențiune în „Variety” despre acest film, ceea ce e mare lucru.
Da, așa e. Și noi ne-am bucurat foarte mult că a fost acea cronică în Variety despre filmul lui Igor Cobileanschi „Comatogen”, un lung metraj în care am și eu unul dintre rolurile principale. Sunt foarte bucuroasă că fac parte din proiectul ăsta, pentru că el a fost filmat acum 2 ani și până atunci nu mai făcusem film de 20 de ani. Făcusem un scurt metraj cu Ana Maria Comănescu „Pipa, sexul și omleta”. Ana Maria m-a redescoperit ca actriță de film.
Și în pelicula „Horia”, tot Ana Maria Comănescu mi-a dat un personaj secundar, deși inedit, în care nu s-ar fi gîndit cineva să mă distribuie. A fost o provocare, mai ales din punctul de vedere al limbajului pe care l-a folosit personajul. Dar am făcut și asta și mi-a plăcut foarte mult.
În același an am făcut și filmul lui Dan Piza despre Constantin Brâncoveanu în care am jucat-o pe Elena Brâncoveanu. Deci am făcut aceste trei filme, unul după altul.
Cred că a fost o perioadă de un an, doi, în care am jucat în cinci filme. Am jucat și la Emi Pârvu, am jucat și în Miami Beach 2 și într-o altă peliculă „Cine nu-i gata”, în care am un rol secundar. Și un alt film care va avea premiera tot în toamnă, „Gașca de la drept”, despre o tânără regizoare…
Când am primit scenariul de la „Comatogen”, m-a sunat producătorul Cristian Gugu și mi-a spus că Igor Cobileanschi face un film. Eu îl știam, nu-l cunoscusem personal, dar știam că e un regizor extraordinar care a făcut niște filme de comedie minunate. Și, când mi-au trimis scenariul, la fiecare secvență, la fiecare replică citită, mă vedeam jucând.
Deci a fost pentru tine cumva.
S-a potrivit foarte bine și am fost la casting, după care m-au chemat încă o dată cu Andrei Aradits, cu care am jucat niște scene, după care m-au sunat să-mi spună că m-au distribuit în film. Am primit telefonul când eram la repetițiile generale cu „Platonov” de Cehov la Teatrul Bulandra. Vorbeam atunci cu Rodica Lazăr și cu Șerban Pavlu care știau despre scenariu și le-am spus că am primit rolul și s-au bucurat pentru mine!
N-am văzut filmul până la Tiff, pentru că n-au vrut să ni-l arate, nici regizorul n-a vrut, nici producătorul și eram foarte, foarte curioasă.
Am înțeles că a fost o variantă mult mai lungă, pentru că și noi am filmat mult mai mult, dar așa se întâmplă când se montează un film, rămâne ce consideră regizorul, ca să se obțină un anume ritm.
Și ce rol joci?
Nu pot să vă dau spoiler, pentru că personajele se devoalează treptat… Filmul începe cu o poveste privită din unghiul personajului meu după care încet, încet realizezi că toată întâmplarea are complexități la care nu te-ai fi gândit și dezvăluie lucruri despre toate caracterele. E un film tăios- să spun- pentru că nu iese cam nimeni salvat din acest film.
Toate personajele au măsura lor de inadecvare. Sunt și momente amuzante, dar nu cum te-ai aștepta de la un film de Igor Cobileanschi, care este unul dintre cei mai buni regizori de comedie.
Dacă te uiți înapoi în drumul tău pe care l-ai parcurs până acum, a fost cineva care ți-a fost aproape mereu sau căruia îi datorezi foarte mult în meseria ta?
Eu datorez multor oameni în meseria mea și le sunt recunoscătoare multora. Pot să încep cu Victor Rebengiuc, pentru că admiterea mea în facultate s-a datorat și lui. Mă reținuse de cu un an înainte și, când a venit el director la Teatrul Bulandra, deși erau foarte mulți angajați, m-a luat și pe mine.
Jucam enorm în perioada respectivă, aveam spectacol marți seara, miercuri, joi, vineri, sâmbătă seara, duminică dimineață și seară. Deci jucam în cinci spectacole care se programau, fiecare dintre ele, o dată pe săptămână sau chiar de două ori și se întâmpla să am multe săptămâni din astea în care jucam de sâmbătă până luni.
E foarte delicat sufletul unui actor și, pentru că e foarte vulnerabil din cauza expunerii, dacă nu e echilibrat, nu poate face față acestui stres
E o meserie de anduranță…
E o meserie foarte dificilă, mai ales că sunt momente când ești obosit sau n-ai dormit, că a făcut copilul febră și tu trebuie, la ora șapte, când începe spectacolul, să apeși „pe buton” și să fii în cea mai bună formă în care poți să fii, pentru că spectatorul nu vine de două ori la același spectacol și are și el dreptul să vadă cel mai bun spectacol pe care îl poți tu oferi.
Și s-a întâmplat de foarte multe ori să fim toți și să simțim cum coboară îngerul pe scenă ceea ce ne-a făcut să fim în cea mai bună formă…
Știi că am auzit foarte mulți actori spunând fie că a coborât Dumnezeu și a jucat cu ei pe scenă, fie că a venit un înger, fie că aveți așa o legătură cu divinitatea. O invocați foarte des. De ce? Cum? Ce simțiți? Sau ce simți tu?
E o profesie care ține foarte mult de inefabil și nu sunt lucruri concrete stările cu care lucrăm noi și simți mai mult decât în altă profesie acest sprijin din eter, din înalt, sau de unde crezi tu că poate veni… E foarte delicat sufletul unui actor și, pentru că e foarte vulnerabil din cauza expunerii, dacă nu e bine în interiorul lui, nu poate să facă față acestui stres.
De foarte multe ori oamenii se îmbolnăvesc de la gânduri, de la anxietate, de la sentimentele de vină, neputință, furie care declanșează deficiențe energetice ce duc la instalarea unor boli
De unde îți încarci bateriile?
Eu dorm devreme, știu că e neobișnuit, dar când sunt foarte, foarte obosită, la 9 m-am băgat în pat. E adevărat că mă trezesc la 5 dimineața, mai ales acum, vara, când lumina mă trezește mult mai devreme. Și acele ore de dimineață, de la 5 până la 8 când încep ziua, sunt orele mele de bucurie, pentru că atunci citesc, îmi fac treburile legate de creativitate, stau eu cu mine, ascult ceva care-mi place, mă uit la un film, deci orele acelea de dimineață sunt pentru sufletul meu.
Sănătatea pentru tine, ca și pentru orice alt actor, cred, este pe primul loc. Tu cum îți urmărești sănătatea, cum trăiești?
În primul rând că, slavă lui Dumnezeu, sunt… nu știu, am gene bune și gândesc bine pentru că de foarte multe ori oamenii se îmbolnăvesc de la gânduri, de la anxietate, de la sentimentele de vină, neputință, furie și toate aceste sentimente declanșează deficiențe energetice care duc mai departe la instalarea unor boli. Toate bolile pleacă din mental, din psihic.
Cu toții avem nevoie de hrană pentru suflet
Succesul pentru tine înseamnă aplauze sau înseamnă mai mult decât atât?
Nciodată succesul nu e măsurat în aplauze, deși aplauzele sunt o măsură a succesului… Pentru mine succesul e atunci când publicul pleacă îmbogățit de la un spectacol de-al meu, pentru că atunci simt că îmi împlinesc menirea ca artist, când omul vine poate cu o energie joasă și pleacă într-o stare mai înaltă.
Cu toții avem nevoie de hrană pentru suflet, iar cei care aleg să vină într-o sală de spectacol știu că acel tip de hrană spirituală îi încarcă pentru mult timp.
Ajunge să trăiești o stare la un spectacol și să ieși din sală cu o stare foarte bună și cadoul este că te poți întoarce la acea stare în orice clipă, și peste două săptămâni și peste două luni, când te gândești la acea seară, starea ta se elevează, pur și simplu…
Nu m-am gândit la asta niciodată…
Atunci când îți amintești o stare, ea revine de fapt în tine, iar noi, artiștii, avem o misiune: suntem responsabili de semințele pe care le plantăm în inimile oamenilor și în inimile celor care ne privesc și vin la teatru și atunci trebuie să te gândești ce le oferi.
La cine te uitai când erai copil? Voiai să fii ca cineva?
N-am vrut niciodată să fiu ca cineva, dar am avut într-adevăr surse de inspirație, mai ales că pe vremea noastră noi, neavând TikTok și telefone și internet, aveam niște caiete, oracole se chemau, în care lipeam tot felul de poze din revistele de cinema.
Fiecare dintre noi comenta ce flori preferă, care este actrița preferată, care este culoarea preferată și așa mai departe. Țin minte că îmi plăcea foarte mult Lauren Bacall, pentru că aflasem că era româncă, îmi plăcea Marilyn Monroe foarte mult și pentru faptul că era blondă cu ochii albaștri și eu citeam mult Eminescu și la el iubita era tot timpul blondă cu ochii albaștri…
Îmi plac foarte mult Meryl Streep, Helen Mirren, mai ales de când am aflat că ea, până la 50 de ani, n-a făcut foarte mult nici teatru, nici film, așa niște rolișoare… Dar după 50 de ani a făcut o carieră extraordinară și acum Helen Mirren e… cine e Helen Mirren!
Nu mi se pare că trece timpul, ci că noi trecem prin timp
Te sperie trecerea timpului?
Nu, pentru că nu mi se pare că trece timpul, ci că noi trecem prin timp și că ține de noi cum ne raportăm la ce se întâmplă în viața noastră. Nu suntem toți la fel, iar oamenii trebuie lăsați să trăiască iubirea în toate formele existente, pentru că am senzația că noi, aici, pe pământ, am venit să învățăm iubirea.
Noi nu ne iubim, suntem geloși pe alții pe realizările lor, pe achizițiile lor, nu numai că nu ne bucurăm de ce li se întâmplă celorlalți, dar am vrea să nu se întâmple lucrurile alea, în loc ca bucuria altuia să fie sursă de inspirație!
Să știi că așa se întâmplă când te bucuri de succesul altcuiva- ai și tu succes în domeniul respectiv. Dacă ești invidios, nu ai succes, asta spun sigur! Am avut niște domnișoare care mă tot urmăreau și i-am spus uneia dintre ele să nu mai fie invidioasă, ci să încerce să se bucure de ce i se întâmplă.
Dă-ți voie să te bucuri de succesul altuia, pentru că dacă nu te bucuri, n-ai cum să crești și tu, să fii la nivelul ființei tale, să fii la nivelul la care trebuie să fii pentru a putea avea acces în lumea unde se realizează lucrurile aste.
Deci ceea ce dăm primim?
Absolut! Tot ceea ce trăim se află deja în câmpul nostru de așteptări, iar dacă așteptarea ta e că ăla are, eu n-am, ăla face, eu nu fac, ceea ce afirmi tu este că tu nu ai, tu nu faci!
Și îți rămâne asta ca o amprentă interioară.
Asta presupune multă introspecție și multe întrebări!
Păi asta înseamnă creștere interioară: multă căutare, mult timp pe care să-l acorzi și nu se va termina niciodată această căutare nici la 90 de ani, nici la 100. În momentul în care ne oprim din evoluție- pentru că noi creștem în virtuți, să fim mai buni, mai puternici, mai darnici, mai toleranți, mai iubitori, mai generoși -ne uscăm.
DENT ESTET e acel loc în care nu te duci cu frică, ci cu încredere
Apropo de sănătate… știu că mergi la DENT ESTET, partenerii mei în acest podcast… Care este experiența colaborării tale cu ei?
Eu i-am întâlnit pe Oana și Cristian Taban la Londra. Venisem chiar cu același avion și ne-am cazat la același hotel, culmea! Țin minte că seara chiar am luat masa împreună, ne-am apropiat pentru că eu venisem cu băiatul meu să-i arăt Londra, iar ei veniseră tot cu fiul lor pentru a vedea niște școli… În fine.
I-am întrebat cu ce se ocupă și, la un moment dat, nu știu cum a venit vorba, am spus că nu pot să-mi îndrept dinții pentru că eu am filmări, am spectacole li nu pot purta aparatele alea care se văd… Nu pot, asta e… Și ei se uitau la mine lung și eu nu-mi dădeam seama de ce… Și atunci mi-au spus că pot să-mi îndrept dinții și fără să port bracheții ăia… Și așa a început colaborarea noastră, am beneficiat de Invisalign, adică niște gutiere invizibile care se schimbă la o săptămână sau zece zile și care îți îndreaptă dinții la orice vârstă! Le scoteam când aveam spectacol sau când mâncam și apoi le puneam la loc fără probleme. Și uite ce dinți frumoși am acum!:)
Și la ce vârstă ai făcut asta?
La 50 de ani! Se poate la orice vârstă!
Deci niciodată nu e târziu să faci ceva pentru dinții tăi😊!
Nuuu, niciodată! Așa credeam și eu. Mă gândeam că asta e, ce mai contează acum, la vârsta mea! Dar nu e așa! Oricine poate apela la asta… Și apoi a mai fost cazul de o măseluță, de o igienizare, că e nevoie periodic…
Și cum ți s-a părut colaborarea cu ei?
Excelentă! În primul rând nu există în România clinici ca ale lor. Sunt foarte atenți inclusiv la detalii, de la când intri în clinică, până când ți se oferă o cafea în ceșcuțe porțelan cu flori pictate roz și turcoaz😊. Pe urmă staff ul, medicii… Nu m-a durut niciodată nimic, pentru că sunt foarte atenți cu toate.
Mi se pare că oricine e îngrijit în adevăratul sens al cuvântului, iar eu îmi pun sufletul în palmele lor. Nu m-a durut nimic și nu a fost niciodată cazul să refac vreo lucrare. Inclusiv mama se merge la DENT ESTET pentru că al vârsta ei are niște probleme și, de asemenea, nu a fost nevoie să se refacă vreo lucrare.
Tata, care e mai căpos, merge la o doctoriță pe care o știe el de o viață, dar săptămâna trecută m-a sunat să-mi spună că iar i s-a spart ceva la o lucrare și a fost de acord să meargă și el la DENT ESTET… A înțeles și el că pierzi timp și bani dacă mergi unde nu e bine… Și e acolo e chiar mult decât atât. La DENT ESTET nu sunt numai servicii de estetică dentară sau de medicină. Pur și simplu e un loc în care nu te duci cu frica de a suferi, ci ca să rezolvi niște probleme…
Și fiul meu merge la controale regulate la ei, ca să nu ajungă să îl doară ceva sau să aibă vreo problemă…
Și faptul că ți se comunică dinainte un plan de tratament al danturii este extraordinar! Daniela, tu zâmbești des?
Da, tot timpul! Chiar și atunci când sunt obosită, chiar dacă fața e somnoroasă, sufletul îmi râde.
